Scriu aceste rânduri doar ca să am motiv să dau link către acest articol, care pur și simplu este atât de răvășitor, încât are nevoie să fie citit de cât mai multă lume.

Din școală, cel pe care îl țin minte este profesorul de lucru manual din clasa a 5 a. Diavolul care avea o unghie lunngă la degetul mare, ascuțită cu grijă, unghie pe care ți-o înfigea încet, sadic, în lobul urechii, până când începea să curgă sânge. Din păcate, nu mai știu cum îl chema, dar dacă cineva își aduce aminte de profesorul de lucru manual de la școala generală 87, anii 85-86, ceva de genul, poate să îi dea numele liniștit.

Din armată, ura mea cea mai dulce se îndreaptă spre sergentul angajat Răduță, de la Detașamentul 2 Pompieri, care mi-a spart nasul cu un pumn pe neve, dat pe la spate. Dar acolo eram major și lucrurile s-au rezolvat până la sfârșit. Nu bine pentru Răduță. Știu, armata nu are legătură cu educația și școala, legătura e cu faptul că nu ai cum să ripostezi în vreun fel. Cel puțin la început.

În rest, nu țin minte bătăile în sine. Pentru că toți te băteau, în școala. Cu rigle lungi de lemn, cu palme, cu pumni, cu catalogul în cap, când nu aveau suficiente resurse. Și da, ura și neputința cea mai mare venea din faptul că cei ce ar fi trebuit să te apere, părinții, considerau că așa ceva e normal și că, dacă am luat bătaie, sigur am greșit eu cu ceva. Faptul că te simțeai neajutorat și complet singur în fața animalelor de la catedră era cel mai greu de suportat.

Nu, bătaia nu e educație. Iar dacă copilul îți este bătut la școală și tu aprobi asta, nu meriți să trăiești.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.