V-am mai zis că mă uit, de vreo 2 săptămâni, la serialul de pe History, Pawn Stars. Nu râdeți, pe lângă că e haios, înveți extrem de multe lucruri legate de comportamentul și psihologia umană.

Enfin, ce voiam să spun e că eu, prin toate țările pe unde am mers, când a fost vorba de a cumpăra ceva de undeva, de la cineva, m-am târguit. Nu vreți să trăiți fără a ajunge să vă târguiți cu un turc în marele bazar din Istanbul. Pentru oamenii aceia, negocierea e o voluptate, o savurează o tratează ca pe o femeie pe care o doresc și o vânează. Sunt aproape convins că dacă cumperi fără să te târguiești, în spate te înjură.

Voi ați observat că românii nu negociază?
Mamaie, cât dai kila de morcovi? 15 lei. 2 kile cu 10? Hai hai, plimbă ursul, că mă ții din treabă.

Practic, pe român îl jignești dacă negociezi suma pe care el o are în minte. Dacă te uiti și la anunțurile de mașini, 2490 negociabil înseamnă că e dispus să negocieze 90 de euro. Dacă îndrăznești să vii cu o altă propunere, se supără și îți pune că îți bați joc de el.

E păcat, negocierea e o artă care, într-un final, mulțumește ambele părți și le oferă satisfacția câștigului mutual avantajos. Lipsa negocierii din viața zilnnică se răsfrânge, după părerea mea, în locul în care îl doare cel mai mult pe românul de vârstă tânără și medie.

La interviul pentru un loc de muncă. Pentru că, neștiind arta negocierii, omul care caută să se angajeze chiar nu înțelege că el face acolo o vânzare, vinde un serviciu, munca sa, iar discuția de acolo e cea care stabilește ce valoare de piața reciproc convenabilă are acea muncă.

După care suntem triști că facem zi de zi ceva ce nu ne place.
Și îl înjurăm pe prostul ăla, care crede că poate să ne păcălească pe noi și să ne cumpere mașina mai ieftin.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.