În căutarea tatuajului Iban - partea a 2 a

- prima parte o puteți citi aici -

Urc în autobuz și mă așez pe locul din spate, cel din dreapta. Imediat încep o conversație cu tipul de lângă mine și aflu că locuiește în Pontianak, dar merge să-și viziteze părinții în Putussibau de Anul Nou. Este cu doi ani mai tânăr decât mine, dar este însurat și are deja doi copii. Soția și copiii lui vin cu avionul, pentru că nu suportă călătoria cu autobuzul. Primul meu gând este că provine dintr-o familie bogată, fiind prima dată când aud un indonezian că preferă să călătorească cu avionul, deși este de patru ori mai scump decât autobuzul. De exemplu, un zbor cu Kalstar (companie aeriană) este de două ori mai scump decât călătoria mea cu avionul cu compania Lion din Jakarta la Ponti, mai exact 1 milion de rupii ($110). Răsfăț!

După două ore de schimbat impresii, AC de deasupra mea începe să curgă… minunat. Am dat 250.000 de rupii ($28) ca să fiu udat de un aer condiționat. Nici măcar ploaie. După 5 minute începe să curgă de parcă încearcă să îmi demonstreze că Bogor nu își merită al doilea nume - Kota Hujan (orașul ploii). În boxe urlă Dangdut (muzică populară indoneziană), apa curge și pe cei doi bătrâni sundanezi (locuitori din Java de Vest și Banten) care merg să-și viziteze copiii, transimigranți (numiți „trans”) în Putussibau. Zgomotul ploii și al muzicii fac imposibilă purtarea vreunei conversații. AC-ul meu mai picură puțin, însă cuplul de sundanezi are probleme serioase, așa că le dau pelerina mea de ploaie. Întotdeauna o am la mine. Asta sau o umbrelă. Efecte secundare ale traiului în Bogor.

La ora 7:00 seara are loc prima oprire, pentru cină. Picioarele îmi sunt amorțite, Ipod-ul meu vechi nu mai are baterie și deja m-am dat cu capul de tavan de vreo două ori, atunci când autobuzul a trecut prin viteză prin cele mai mari gropi pe care le-am văzut pe vreo șosea. Parcă acum nu mi se mai pare așa de scump un zbor de 1 milion de rupii. Mi se pare chiar decent. Cobor ultimul din autobuz. Încă plouă și alerg până la warung. Mai exact până sub acoperișul restaurantului. Mă uit puțin în jur, văd niște autobuze mici Ponti – Psibau, unul imens ponti – Kuching (Malaysia) și, ghici ce?... un autobuz mare din Damri. Nu știu cum mi-a scăpat, deși m-am plimbat ceva prin aeroport căutându-l. Și nici măcar nu era un aeroport mare, părea mai degrabă o autogară cu acoperiș.

Mi-e foame, dar decid să merg întâi la toaletă. E curat, dar apa este maronie. Nu e nici prima, dar nici ultima dată când văd așa ceva. Îmi comand o cafea și aud pe cineva strigând „Mas, mas, ke sini mas” (mas = apelativ masculin în javaneză, vino aici). Mă uit în jur și văd șoferul și pe kenek-ul lui (ajutorul lui) făcându-mi cu mâna din locul rezervat șoferilor la restaurant. Ok, facem cunoștință, șoferul este din Yogya, iar tânărul kenek este din Sukabumi, e sundanez. Tare, pot să exersez puțin sundaneza.

Deși au foarte des pasageri străini, eu sunt o raritate, pentru că sunt primul „bule” (apelativ pentru albi, care vine de la melayu bulai = albinos) care e mai mult decât fluent în indoneziană. Așa mi-am câștigat o cină și o cafea gratis, iar pauza s-a întins cu vreo oră, iar de fiecare dată când opreau alte autobuze, eram prezentat șoferilor și kenekilor. Majoritatea sunt trans din Java și sundanezi.

Pe la 8 și ceva plecăm. Mai multă ploaie, dangdut și drum nasol. Încep să observ și pungile pentru vomă de deasupra coridorului. Din ce în ce mai mulți oameni sunt luați de pe drum până să ajungem în Sintang, pe la miezul nopții. Autobuzul este plin de oameni și bagaje, AC-ul curge și este depășit de situație. E prima dată când văd condens pe geamuri.

De data asta beau un ceai fierbinte și foarte, foarte dulce, tot la masa șoferului, care îmi pune din ce în ce mai multe întrebări. Mi-a luat ceva să explic ce înseamnă creștin-ortodox, pentru că în Indonezia poți fi ori catolic, ori creștin (protestant), în afară de a fi musulman (majoritar), hindu sau budist. Mă încăpățânez s-i lămuresc, deși ar fi trebuit să știu deja că nu acceptă alte religii decât cele cinci oficiale acceptate de Pancasila (constituția indoneziană, panca = cinci, sila = principii). A venit timpul să plecăm. Îmi iau la revedere de la șofer și plecăm din nou la drum.

Un nou șofer, aceeași ploie, același drum bombardat, alte cântece dangdut. Interiorul este greu de descris – bătrâne care vomită, bebeluși care plâng, bărbați care sforăie, în timp ce șoferul și cei de pe scaunele din față fumează kretek. E clar cine câștigă bătălia dintre fum și AC. Zici că sunt în transă, pe jumătate adormit, pe jumătate amorțit. De fiecare dată când închid ochii mă simt exact ca atunci când, acum câțiva ani, mă aflam pe un ferry care mergea din Padangbay (Bali) la Lombok. A fost o noapte furtunoasă, iar valurile mari îi făceau pe majoritatea pasagerilor să meargă la toaletă pentru a-și goli stomacurile.
Încă o oprire. Cobor să caut o toaletă și abia îmi dau seama că suntem doar eu, șoferul, kenekul și încă doi tipi care am coborât. Intrăm într-o colibă de lemn care are tupeul să se numească warung și găsim toaleta. Practic, o gaură în podeaua de lemn. Văd ceva ce pare a fi un râuleț pe la jumătate de metru sub scândurile podelei. E apă de ploaie. În față, o doamnă drăguță ne spune ultimele știri, pe ecranul unui TV mare atârnat deasupra intrării. Afară observ o antenă imensă.

Am o problemă la întoarcerea în autobuz. Cum să ajung la scaunul meu din spate fără să calc pe cei care dorm pe jos? Până la urmă îmi fac curaj și trec spunând continuu ”permisi”. Cumva reușesc să ajung la locul meu. Îmi așez rucsacul între picioareși verific dacă e ud. Mă bucură faptul că nu mi s-a udat bagajul, însă eu îmi petrec restul călătoriei pe un scaun ud, sub AC-ul care picură.

Pe la 7 dimineața mă anunță kenekul că e timpul să cobor. Mă aflu în fața unui warung imens - Rumah Makan Bukittinggi. Întreb de Jojo. Mi-a fost recomandat de prietenul meu Horia care îl știe de când a petrcut câteva luni călătorind prin Kalimantan. Vine. E un tip atletic, mărunțel, are 22 de ani. Zâmbetul lui călduros descoperă un spațiu destul de mare între dinții de jos. Destul ct să încapă o țigară kretek. E în pijamale încă. Mă invită înauntru. În casa mare de lemn locuiesc sora sa mai mare, soțul și copiii ei, plus două ajutoare de bucătărie – rude, dar și o mătușă bătrână care se ocupă de spălarea rufelor. Iau micul dejun, beau o cafea și vorbim timp de vreo două ore despre motivul pentru care mă aflu aici.

După aceea mă duce la vreo doi kilometri depărtare, acolo unde se află Deo Soli – un azil catolic. Aici, pastorul Arifin, prieten cu Chi Hung, unul dintre cursanții mei de silat din Bogor mă așteapta.

- va urma -

16 comentarii

  1. #1

    Pare o povestire SF cu multe natii de alieni. Frumos.

  2. Interesanta povestea. Maxim. Conditii mai bune ca in Rumeinia, aici soferul nu da drumul la AC, are cota de motorina si ala consuma.

  3. #3

    Super mișto! Abia acum am citit prima parte și am văzut SFÂRCURILE! În sfârșit un om cu capul pe umeri (deasupra SFÂRCURILOR) care învață limba locului. M-au enervat tot timpul străinii care stau cu anii prin Asia și nu rup boabă de nimic. Mai vreau!

    https://m.popkey.co/ef58f3/ajM9k.gif

  4. #4

    Miroase a partea 2 din recrutarea pentru SIE... N-a mers cu puscoacele si patriotismul, acum e cu plimbatul si cunoscutul de tari exotice...*

  5. #6

    E adevarat ca indoneziencele sunt frumoase ca niste papusi, pe cand barbatii sunt urati ca niste maimute?

    • #7

      alea care plimba copii in Herastrau sunt urate

    • #8

      @pvladc: alea sunt filipineze bre. Alta mancare de ... peste.

    • #9

      iti dai seama ce urati sunt filipinezii : ))

    • #10

      Nu e adevarat. Sunt mici, indesate si au fata umflata. Foarte multe au 2 randuri de masele. Am vazut cu ochii mei. Curul cat casa sau crengi. Mai mult de jumate poarta hijab. Si put a naftalina. Alea frumoase is de fapt chinezoaice sau nipone.

    • #11

      Barbatii indonezieni sunt lipsiti de orice urma de masculinitate. Sunt rotunzi sau aschilabrici, nu creste par pe fata, mici de inaltime si put a naftalina. Sunt innebuniti dupa shopping. Ambele sexe arata ca blocate in adolescenta, doar ca in timp se ingrasa sau se stafidesc. Depinde f mult de etnie. Indonezia are vreo 300 de etnii.

  6. #12

    haida bre, ai siluit atatea litere pentru o simpla calatorie cu autobuzul?!
    gandeste-te numa' ca eftimie putea sa scrie toate astea intr-o singura fraza : )

    • #13

      Putea să rezume lejer: Frățică, fu nasol cu drumu' cu rata, da' măcar ajunsăi unde am treabă.

  7. #14

    Textul e bun, dar cel mai mult imi plac pozele.
    Moșul acela are o față incredibil de expresivă si armonioasă.

  8. #16

    My kind of man :P

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.