În mintea mea, alegerea unui antrenor la echipa națională este simplă.
La începutul ciclului de calificare la competiția targetată, pui antrenorul și ÎȚI ASUMI, ca șef de federație, acea numire.

Lași antrenorul să își facă treaba cei 2-3 ani, cât durează acel ciclu, iar el, în acest timp, crează echipa, alege ce e mai bun, dă o direcție, un stil, totul pe dorința lui. Și vedem dacă merge, adică dacă echipa își atinge obiectivul. Dacă și-l atinge, mai stă un ciclu și tot așa.

La noi, pe vremea încă nerăposatului, din păcate, Mircea Sandu, antrenorul se schimba cum schimbă Becali oile. Se roteau Olăroiu, Pițurcă, Iordănescu și Ienei într-o veselie, fiecare pleca după ce pierdeau 2 meciuri, maxim 3, nu exista continuitate, nu exista nimic.

Acum, în epoca Burleanu, îl avem pe Daum. Am fost unul din susținătorii săi, mai ales din cauza gunoaielor care se revărsaseră în presă despre el și viața sa particulară. Nu am comentat deloc, am așteptat rezultatele, rezultatele nu au venit. Parțial și din cauză că în românia nu mai există fotbal, vezi mai sus referința la încă nedecedatul Sandu. Iar calificare s-a pierdut.

În mod normal, mintea mea zice că gata, epoca Daum s-a terminat, aducem pe altcineva, pentru calificarea la mondiale. But wait, că nu e așa, Burleanu a anunțat că nu are de ce să îl demită.

Și uite-așa, precum vacile din southpark, soarta fotbalului românesc e tot timpul să fie în budă.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.