i love my car

Vreau să cumpăr o trotinetă de mașină pentru soție, să meargă la munci cu ea, terminându-se concediul de maternitate. Dorințele sunt mici, să aibă servo, aer condiționat și 4 roți, gen Ford Ka, Lupo sau Corsa. Nu vreau să dau mai mult de 1000 și puțin de euro, maxim, pentru că nu face mai mult.

În fine, alta era ideea. Azi, pe drumul spre dală, trecem pe lângă un Corsa din 2001 parcat pe trotuar, cu afiș pe el, de vânzare și proprietarul alături. Preț 2950 euro. Vă dați seama că am idee de prețurile care se practică la mașinile de gen, așa că îl întreb pe om dacă mai lasă din preț.

Sigur că mai lasă, o dă cu 2900, ultimul preț. Mașina e în stare impecabilă, a avut grijă de ea ca de nevastă, are taxa plătită și, ce e mai important, e primul proprietar. Bine, nu am înțeles cum e primul proprietar din 2001, cu taxa plătită, dar nu de spre asta e vorba. Ne-am despărțit amiabil, el crezând că îl înjur spunându-i că mai mult de 1000 de euro nu face.

Asta e marea problemă cu primii proprietari ai mașinilor.
Oamenii și-au cumpărat mașina cu dragoste, poate a fost chiar prima lor mașină după căruță sau dacie, au făcut eforturi uriașe să o plătească și au mai și dat o pălărie de bani pe ea, de nouă.

Prin urmare, ei nu mai pot avea o idee despre valoarea reală a mașinii. Tărăboanța are deja valoare sentimentală care, în mintea proprietarului se transformă în valoare bănească, pentru că sentimentele noastre întotdeauna sunt de vânzare. Și atunci încearcă să își înăbușe sentimentele cerând mult mai mulți bani decât face.

De asta, de fiecare dată când văd într-un anunț formularea Primul proprietar, am și trecut mai departe.
Prietene, nu vreau să fac sex cu femeia ta, ci doar să conduc o mașină.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.