Când m-am mutat în timișoara, prietena mea Tatiana, pe care o mai vedeți prin comentarii semnându-se anatati, mi-a zis Să știi că vii într-un oraș foarte poluat, s-ar putea să nu le priască copiilor.

Desigur, eu fiind foarte inteligent și atotștiutor, nici măcar nu am băgat-o în seamă. Hai băi, fii serioasă, eu o să stau lângă pădurea verde, aer curat, căprioare și fazani, micul dejun în bercăit de iepuri.

La o săptămână după ce ne-am mutat, copiii au început să tușească. Și să tușească. Și să tușească. Și să răcească săptămânal, cu febră, muci și pastile. Hai la doctor, sunt alergici la ceva. Deși, eu fiind alergic mortal la mucegai și alte căcaturi, ar fi trebuit să am și eu simptomele.

La medic, analize de alergie and shit, nici un rezultat. Copiii erau ok. Doar că tușeau de se rupea ceva în ei. Ba și constipați, cu sânge, nu glumă. Serios, simțeam că înnebunesc, treceau lunile, eu eram săptămânal cu copiii la doctor, cu tot felul de analize, care de care mai sofisticate și mai scumpe și nimic. Copiii sănătoși.

Bine, nu m-am gândit nici o secundă la ce îmi spusese Tatiana, pentru că uitasem, în primul rând. Mă mai gândeam seara, când vedeam cerul roșu spre timișoara, că trebuie să fie foarte poluat, de e plăcinta aia fix deasupra orașului, dar în nici un caz nu legam de copii.

Ne-am întors în București.
Copiii nu mai au nimic. La o săptămână de la mutare, toată lumea e bine mersi. De 3 luni, copiii nu au răcit decât o dată, și atunci doar ceva lejer, niște muci mai pronunțați. Fără febră și altele. Fără pastile, fără propolis și miere, fără nimic.

Nu știu dacă Timișoara e neapărat un oraș foarte poluat, sau mai poluat decât Bucureștiul. Știu doar că sunt locuri care, prin ele însele, nu priesc anumitor oameni.

Timișoara a fost unul din ele.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.