Când aveam vreo 4 ani, dus de jobul tatălui, am stat o perioadă pe insula Ostrovul Mare, pe Dunăre, acolo unde s-a construit hidrocentrala Porțile de Fier 2. O scurtă bucată a timpului petrecut acolo a fost, poate, cea mai fericită parte a copilăriei mele și am vrut să trec, pentru prima și, foarte probabil, pentru ultima oară, prin acel loc.

Loc care, la fel ca și mine și sufletul meu, a ajuns părăginit și ruină. Cele mai prospere locuințe de acolo sunt sediul poliției vamale și al jandarmeriei. Restul este complet distrus, nu vezi țipenie de om, câteva mașini vechi prin fața celor câteva blocuri care mai supraviețuiesc.

Sincer, aș fi vrut să îmi plâng copilăria câștigată și pierdută acolo, dar eram cu Luna și îmi era rușine să îmi arăt slăbiciunile astfel. Mi-am înghițit lacrimile, am mers prin toate cotloanele, am văzut cu ochii minții puștiul mic și blond, plin de curiozitate ce eram atunci, i-am făcut cu mâna la revedere și am plecat. Încă o parte a mea a murit acolo.

Aleea de lângă blocul meu, alee care, ca și blocul, mi se părea uriașă, pe vremea aceea și care era, atunci, asfaltată. Îmi doream o trotinetă. Încă nu mi-am luat. O să îmi iau.


Pe pavilionnul 66 nu scria nimic. Merge și 67. Era vizavi de mine. Pe colțul acela făcea un vecin, în fiecare zi liberă, grătar.

Acolo erau niște magazine, un restaurant cu muzică live și alte chestii strălucitoare, pentru un copil de 4 ani. În unul in holurile acelea a fost pentru prima oară când o fetiță m-a provocat să ne arătăm unul altuia…chestiile. Tot pe acolo am fumat și prima țigară din viața mea.

Doar ruine.

Fostul meu loc de joacă.

Așa arată acum scara blocului. Apartamentul nostru era cel de sus, din dreapta. Jos stătea o femeie care, spre final, mă adăpostea noaptea când părinții mei uitau că îmi sunt părinți.

Locul unde am făcut vaccin și unde, drept răsplată, doctorița mi-a dat cea mai minunată gumă de mestecat, străină. Prima mea gumă de mestecat.

Casa mea. Smoala de pe bloc mi-a căzut pe mână, când o turnau, și mi-a lăsat un semn pe care îl am și acum. Când se răceau bucățile căzute, le scuturam și le împărțeam cu prietenii, spunând că e gumă de mestecat. În stânga era un bătător de covoare, locul unde am întrebat-o prima oară, pe mama, ce înseamnă moartea și dacă oamenii trăiesc măcar 100 de ani, să se sature de viață.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.