o

Meciul de aseara poate fi reprezentat de o singură faza. La un moment dat, Ozil da o pasa prea lunga spre careul italian, pe care o urmareste Muller. Mingea are viteza si e EVIDENT ca se îndreaptă spre out de poarta. Si, deodata, cumva, se intampla ceva.Mingea incepe sa franeze sau…cumva, de undeva, Muller, care deja alerga cu viteza, gaseste puterea de a alerga si mai tare si ajunge mingea, intr-un efort urias. Din cadere, o loveste, ea se duce spre nicaieri si iese, pana la urma, afara.

Acum imaginati-va aceasta faza aceasta cu romani, de exemplu, Alibec. Ganditi-va cum ar alerga el eroic, impotriva tuturor șanselor, sa prinda o minge fara speranta. Cum ar irosi el niste energie aiurea, pentu ceva ce stie ca e doar un efort in zadar. Ba chiar unii dintre voiar fi si de acord cu asta. Pai de ce sa mai alerge, cand nu are nicio sansa?

Asta e diferenta dintre noi si ei. Dedicarea. Lupta impotriva tuturor sanselor. Faptul ca tu, desi stii ca e imposibil sa mai prinzi acea minge, totusi iti vei de si sufletul, pentru ca poate o sa o prinzi.

In rest…ce meci! Ce lupta!Ce simulari de fetite speriate, la italieni. Ce arbitraj prost al lui Kassai. Ce emotii la executarea penaltyurilor. S-a vazut cel mai clar ca atunci cand e vorba de penaltyuri, cu cat mai tanar executantul, cu atat mai multe sanse de gol. Pentru ca tinerii sunt inconstienti, sunt mici, nu realizeaza presiunea uriasa care e pe umerii lor. Pe cand batranii, da. Schweinsteiger a ratat ca o fetita speriata, Özil a luat tribunele la tinta, iar pe Draxler l-a durut la başcheți, fara nicio grija, gol calm si sigur.

Am tinut, usor, cu Italia, aseara, dintr-un singur considerent. Cu Italia, aveam sansa sa vedem o finala ce o contine pe Islanda, favorita mea. Asa, cu nemtii, mai putine sperante

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.