fear of the dark

Mă apucasem să scriu despre vecinul meu din copilărie, tipul care a pus-o pe nevastă-sa să nască prin cezariană, pentru că dacă ieșeau prin vagin, i-ar fi fost scârbă să își pupe copiii și mi-am amintit de cum m-am pricopsit eu cu frica de a sta în dreapta mașinilor.

De fapt, am fobie de transport, urăsc să merg cu orice nu e condus de mine, fie el tren, autocar sau mașină mică, nu mai zic de mers în spatele unei motociclete, pentru că nu se va întâmpla niciodată.

Când s-a născut sora mea, tatăl meu era convins că de fapt nu e copilul lui, pentru că, dacă ar fi fost copilul lui, sigur era băiat. Da, știu, e moldovean. Așa că atunci când a intrat mama în travaliu, el s-a întors pe partea cealaltă și a dormit în continuare, nepăsându-i ce se întâmplă, pentru că nu era băiat. Așa că mama a trebuit să sune la salvare pentru mers la spital. (pentru a vă preîntâmpina întrebările inteligente, tatăl meu biologic este mort demult)

Ar părea simplu, doar că noi stăteam la Râul Mare, o chestie pierdută în munți și, ca să ajungi la spitalul din Hunedoara, trebuia să mergi ceva, prin munte, pe serpentine. Nu mai zic de faptul că pentru a ajunge la șosea trebuia să traversezi o punte îngustă peste râu, totul undeva la 2-3 noaptea.

A venit salvarea după foarte mult timp, ne-am urcat, eu stăteam în față, lângă șofer, în spate nu era loc decât pentru o targă, unde stătea mama, nu prea avea unde sta un copil de 5 ani. Și am plecat, cu sirena și luminile pornite, prin noapte și pădure, pe serpentine.

Pe drum, ne-am oprit la locul unui accident care avusese loc mai devreme, ca să luăm ceva, un pachet pus într-o mușama cauciucată. Era salvarea care fusese trimisă spre noi prima. O dubiță de aceea veche, cu volan cât o roată de bicicletă, intrase, din cauza viteze, într-un parapet. M-am dat joc, curios, ca orice copil. Și am văzut cum volanul devenise complet oval, de la lovitura de pieptul șoferului. Pasagerul din dreapta zburase prin geam, lăsând o urmă de sânge cu multă carne pe rama sa de sus. Scaunul îl urmase, dar doar pe jumătate și atârna cu vîrful peste geam.

Probabil am rămas cumva șocat, pentru că nu mai țin minte nimic de după faza respectivă, nu știu când am ajuns la spital, nu știu când am ajuns acasă.
Știu doar că, de fiecare dată când mă urc în dreapta la o mașină, pu și simplu înțepenesc și nu mai pot fi atent la nimic până când nu se termină tortura.

Asta și frica de întuneric sunt cele mai mari fobii ale mele.
Pe voi ce vă înspăimântă cel mai tare?

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.