Nu vreau să scriu numele fetei. Atât s-a repetat în ultimele 24 de ore, încât a devenit un leitmotiv în presă și social media. Toate articolele încep, ca de obicei pe internet, dihotomic, cu opinii despre vinovăția sau nevinovăția cuiva și se despică firul în 44, uitându-se un amănunt.

Un copil a murit, pe munte, iar părinții au fost forțați să îi lase trupul fără viață acolo.
Putem să judecăm acțiunea tatălui, putem să îi judecăm opțiunile de educație a copiilor săi. Putem multe, pentru că de asta ne-a dat Alan Turing voce, ca tot prostul să aibă o opinie și alți proști să i-o dea la gunoi sau să o întindă pe pâine caldă. Și, în tot acest timp, uităm un singur lucru.

Un copil a murit pe munte, iar părinții săi nu pot să îl plângă, pentru că a trebuit să îl abandoneze acolo. Ne-am pierdut și ultima urmă de umanism, urâm visceral, urâm precum respirăm, căutăm tot timpul vinovații în toate acțiunile, vrem pedeapsa cu moartea pentru toți cei din jur, vrem ca dreptatea să fie dreaptă, oablă și albă.

Un copil a murit, pe munte, iar trupul său îngheață singur, acolo. Cum puteți doar să aglutinați salivă, în căutarea unei dreptăți inutile, sărind, judecători voioși, pe trupul fără viață a unui copil și pe sufletul ce tocmai a murit al unui părinte? Putem avea răbdarea, decența, urma de fărâmă de umanitate de a aștepta, doar puțin? Putem să ne avem vinovatul, spre satisfacția schiloadă a unor inimi pline de ură, doar puțin mai încolo?

Pentru că, un copil a murit, pe munte, și nu e nimeni cu el, să îl plângă.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.