×
"Show Menu"
corner

Pompierul

Aștept să scriu cartea aceasta de foarte mulți ani. Și nici chiar acum, când scriu primele litere, nu știu dacă o voi termina. Sau dacă, pur și simplu, o voi scrie vreodată. Dar scriu aceste rânduri ca să nu uit, când voi fi mai mare decât Garcia Marquez, de unde a pornit totul.

Prolog

Aștept să scriu cartea aceasta de foarte mulți ani. Și nici chiar acum, când scriu primele litere, nu știu dacă o voi termina. Sau dacă, pur și simplu, o voi scrie vreodată. Dar scriu aceste rânduri ca să nu uit, când voi fi mai mare decât Garcia Marquez, de unde a pornit totul.

Așa că această carte e scrisă ÎN PRIMUL RÂND  pentru Geani. Niciodată nu am apucat să îi spun că nu am meritat atât de mult și întotdeauna voi trăi cu regretul că odată, demult, am lăsat plângând, într-un colț de stradă, o fată mică și negricioasă.

Celălalt motiv este prietenul meu Marius Palcu, pompierul ucis în permisie de către poliția română, pompier a cărui singură vină a fost că era îmbrăcat în uniformă într-un moment în care polițiștii din capitală căutau o uniformă verde.

Nu în ultimul rând, scriu lucrurile astea pentru că acum sunt liniștit. În umbra Lunei.

1. Cine nu face armata, nu e barbat

Cumva la un moment dat, s-a încetățenit în mintea populației adulte din România că, dacă nu faci armata, nu ești bărbat. Bărbat de ăla adevărat, bărbatul care, dacă calcă greșit și îi cade căciula, și-o ridică, o scutură de praf și merge mai departe. Bărbatul vasluian care, când dă cu pumnul în masă, zăngăne cerceii de la gâtul amantei din celălalt sat. Urmașul lui Nilă Moromete, frate cu Achim, văr primar cu bulă.

Ghinionul meu în viață a fost că am avut părinți. Nu, serios, eu am avut părinți pentru că maică-mea a vrut ca fi-su să aibă tată, după ce tatăl meu genetic s-a risipit în pulberile universului, plecând la nevasta și copiii legitimi. Prin urmare m-am ales cu un tată pe care nu l-am vrut niciodată și care mi-a futut toată viața, copilăria, adolescența, visele și mai tot ce ar putea avea un om în cap și în suflet de-a lungul timpului.

Sigur, acum, după 40 de ani, e simplu să spui că a trecut, asta e, să iertăm și să mergem mai departe. Desigur, iertăm, dar nu uităm. Pentru că tipul era un om simplu, cu dorințe simple și orizonturi simpliste, și-a impus vederile și asupra celor din jurul tău. De asta am ajuns să fac un liceu CFR pe care l-am urât din tot sufletul. Pentru că era CFR, prin urmare aveai loc de muncă asigurat și, dacă aveai noroc, CFR-ul îți dădea și casă.

Din păcate pentru aspirațiile economice ale familiei mele, am fost cel care a terminat liceul fix în promoția care nu a mai primit casă de la CFR și nici nu a mai fost angajat la grămadă în cadrul sistemului. Doamne ferește să mă plâng de asta, ar fi culmea, acum aș fi fost un elegant electrician vagoane și locomotive, prietenul nostru cărunt care merge prin gară și schimbă siguranțe, becuri, baterii sau dă ușor, calm, elegant, cu ciocanul în roțile trenurilor, ca să audă dacă nu au vreo fisură.

Asta, coroborat cu un bacalaureat luat la apelul bocancilor, a indus în cadrul familial ideea principială că de fapt mi-am cam ratat viața, la toți cei 19 ani pe care îi aveam în 1993, când am terminat liceul. Bacalaureatul luat la apelul bocancilor a fost chiar lejer haios.

Pentru că, în liceu, nu am învățat o boabă. Niciodată. Caracterizat fiind de toți profesorii drept brânză bună în burduf de câine, de la o vârstă foarte mică am ales, din toată inteligența, să mă folosesc de lene. Leneș am fost toată viața și voi muri leneș. Bine, măcar nu sunt ignorant, dar asta e altceva. Prin urmare, am trecut liceul doar cu ce prindeam în clasă, la orele la care mai mergeam. Serios, nici nu știu cum e să înveți, în facultate am trecut la fel, iar examenele unde nu știam, adică matematicile, le treceam cu 50 de euro palmați delicat profesorului.

Așa că, la bac știam că voi face oarecum mediocru, nu mă vedeam trecând cu mai mult de 8. Soluția a fost simplă, hai să dau bacul la sport. Deși, repet, eram foarte leneș. M-am bazat că, începând din clasa a 11 a, am mers aproape zilnic la sala de sport RATB, unde domnul instructor de Wu-Shu Ioana Florin încerca să ne învețe cum e cu bătaia și cu exercițiile fizice. Aveam ceva condiție fizică, eram și tinerel, sexul încă nu începuse să fie o problemă, fiind practic inexistent, tentativele de până atunci nefiind chiar niște reușite monumentale, mereu am avut impresia că scenariștii de la American Pie s-au inspirat din viața mea.

Partea proastă e că am realizat chiar la bac cât de mult contează echipamentul în viața unui sportiv. Nefăcând parte chiar din cea mai bogată familie din Vitan, aveam pe mine o pereche de pantaloni de trening Sergio Tacchini, din fâș de cea mai bună calitate, în care transpiram ca un purceluș fraged în cuptor și în picioare o pereche de espadrile ieftine, luate din piața de la Castani, de lângă Big Berceni. Toate noi, că doar nu te duci la bac cu chestii folosite pe tine.

Judecată greșită, din toate punctele de vedere, după cum s-a demonstrat. Espadrilele aveau talpă din carton dur, care nu se flexa nici de-o culoare, iar treningul era larg în talie. Pe vremea aceea eram EXTREM de slăbuț, credeau toți că am tenie sau ceva, eventual că am avut rude la Auschwitz, iar țoalele stăteau pe mine ca pe gardul cooperativei.

Îmi aduc aminte cum eram eu un cocoșel uscățiv, cu cioc, gât subțire, urechi mari, ochi ieșiți din cap ca la melc, care aleargă proba de rezistență ținându-și brăcinarii cu o mână, respirând cu alta și cu ultima mână încercând să îndese cartonul din talpa espadrilelor, care carton se rupsese elegant după primii 400 de metri, lăsându-mi degetele cu o șosetă lejer ruptă să respire, în sfârșit, aerul proaspăt de pe stadionul Tineretului. Am ajuns al 11 lea din 14 concurenți, crăcănat de oboseala, cu sânge ieșind dintr-unul din degetele zdrelite în zgura întărită, pantalonii în vine, vinele în călcăie și călcâiele în gât.

Lejer tristuț, pentru că această performanță mi-a adus binemeritata notă de 7 la proba sportivă. împreună cu o performanță mai puțin reușită la Istorie, am reușit să iau sub 8 la bacalaureat, nu spun exact cât, cert e că mi s-a părut o performanță mizerabilă. La fel și familiei, care a avut grijă să îmi sublinieze rateul și faptul că mi s-a prezis că aici voi ajunge. Sămânță rea, ce poți să ceri la un copil ieșit dintr-un tătar, nu?

19 ani. Ai terminat liceul, cam fără brio, nu știi să faci nimic, McDonalds încă nu era în România, au venit de abia în 1995, când am participat la spargerea geamurilor de la deschidere, sperând să prind și eu un cheeseburger gratis, prin urmare, ce să faci, unde să te angajezi? Bucureștiul nu prea era cel mai potrivit loc pentru locuri de muncă, în acea perioadă. Iar joburi de piarizdă, jurnalizdă sau alte zdă-uri care abundă azi pe străzi și simulează un loc de muncă real încă nu se inventaseră.

Desigur, acasă mi se tot bătea apropoul că ar trebui să mă duc să fiu bărbat și să fac naibii armata aia, așa cum trebuie să facă orice bărbat care se respectă. Logic, mă tenta să fac armata cum îl tentează pe mujahedin să sară în aer peste rând, deci am zis pas. Nu costa mult, un cartuș de kent și o sticlă de “coniac” Napoleon și pac, deveneai brusc incompatibil cu armata încă 6 luni. Nu doresc ninănui să fi băut vreodată coniac de ăla. Dar avea o etichetă foarte sexy, cred că adjutantului de la Comisariatul Militar de pe strada Vulturilor îi plăcea mai mult asta. În mod sigur și el o dădea cuiva mai departe, nu pot să cred că îl satisfăcea poșirca aia.

Venea vara fierbinte, vara în care trebuia să învăț pentru admiterea la facultate.
Logic că și la facultate m-am dus să dau examen la sfatul alor mei. Du-te maică la drept, că avocații trăiesc bine și au bani, e viață bună. Sincer să fiu, nici măcar o secundă nu mi-a trecut prin cap să pun în discuție această opțiune. La urma urmei, o facultate ca oricare alta.

Am plecat toată vara la țară, cică să învăț. Doar că, acum realizez, e posibil să fi lovit, pentru prima dată, nesupunerea filială. Pentru că toată vara nu am făcut nimic decât să îi mănânc gemul de zmeură al mătușii la care stăteam și să citesc până mi se făcea capul cât bostanul. Mătușă-mea era profesoară la școala din Corlăteni, satul botoșănean unde ajunsesem, așa că aveam acces nelimitat la biblioteca școlii. Vai, cât am putut să citesc… Ajunsesem să fac inclusiv antrenamente de citire rapidă, in diagonală, în calupuri de patru, de la dreapta la stânga, de jos în sus, de memorare, tot tacâmul de plictiseală posibilă.

Am intrat la drept. Pentru că știam gramatică, desigur. După care am plecat de la drept. Nu am apucat să termin nici măcar un an. Nu aveam bani, nu munceam nicăieri, familia mă ajuta cu prezența și cu ocazionale fredonări ale melodiei Why dont you get a job, a lui Offspring. So, fuck the job, fuck the sistem, hai să găsim un loc de muncă.

Loc de muncă pe care l-am găsit la chioșcul lui Nicorici, de lângă patiseria de la Bobocica. Nicorici era tipul care adusese vestiții creveți vietnamezi în România, pe vremea răposatului lider luminat. Din bănuții strânși cu sudoare importurilor, și-a deschis un chișculeț mic, în scara blocului, chioșc unde vindea ness, țigări, biscuiței, baterii, tampoane și alte obiecte de igienă feminină. Eram 3 vânzătoare, incluzându-mă și pe mine, cea mai nouă dintre ele, singurul fără niciun fel de experiență comercială.

Iar asta a fost ghinionul meu la Nicorici. Pentru că Nicorici făcea inventarul chioșcului la fiecare schimb de tură. Iar cele două colege furau de rupeau pământul în două, de fiecare dată când mă schimbau. Eu, fraierul, nici nu mă gândeam măcar la furturi. După prima lună, aveam deja de plată vreo două salarii către patron. A doua lună nu m-a mai prins pe poziții, devenea deja păgubos, că nici mâncare nu aveam să îmi cumpăr, îmi aducea nevasta lui Nicorici, când i se făcea milă de mine, văzându-mă că îmi venea să leșin din picioare. Am plecat practic acoperit de rușine, cu eticheta de hoț. Nicorici, tati, dacă vreodată o să citești asta, să știi că viperele alea te furau ca pe câmp, dar tu erai prea ocupat să li te uiți în decolteu. Ai meritat ce ai pățit, să știi. Bine, nu a pățit mare lucru, a închis taraba destul de rapid, nu ținea pasul cu hoațele lui.

Iarăși fără muncă, iarăși fără bani. Iarăși ușoare fredonări de la frate-miu Lala Why dont you get a job. Iarăși mă priveam în oglindă și vedeam doar un ratat fără viitor și, mai rău, fără trecut. Iarăși mi se sugera că poate e momentul să devin bărbat și să mă duc naibii să fac armata.
La un moment dat vine o vecină la mama și îi zice că fi-su, mecanic de plicuri, are un loc de muncă pentru mine, dacă tot am liceu de mecanică, înseamnă că ceva ceva tot știu eu.

Știam pe naiba. Cel mai mult eram în stare să schimb un bec, dar și atunci îmi era frică de curent. Ce să fac, m-am dus. Nu era chiar ce visam eu, dar în lipsă de altceva, puteam îmbrăca și o salopetă.
A fost miștocuță viața de mecanic de plicuri. Nu neapărat din punct de vedere profesional, nu mi-a ajutat niciodată în viață faptul că știam pașii unei came duble dar, de exmplu, am învățat să beau o sticlă de Sankt Petersburg lemon în doar 8 ore și să nu se prindă nimeni. Lemon pentru că nu miroseai a alcool, nu din cauză că mi-ar fi plăcut mie mult amestecul. Iar fiul vecinei mi-a rămas prieten și acum, după 20 de ani și mă salut cu plăcere cu el, de fiecare dată când ne vedem.

De la plicuri am plecat pentru că am primit o ofertă mai bună de la RTC, care tocmai își deschidea propria fabrică de plicuri. Un inginer de acolo, parcă Roșu îl chema, a venit la Romkuvert, unde mă desfășuram eu și mi-a făcut o propunere exorbitantă. Salariul triplu față de ce primeam acolo. În 1995, salariul mediu pe economie era vreo 150 000 de lei vechi. Eu aveam puțin peste 300 000 salariu. Iar RTC îmi oferea 900 000. Bani pe care unii oameni, de aceeași factură cu mine, nici măcar nu și-i puteau imagina. Din nefericire pentru mine, la RTC am rezistat doar câteva luni, pentru că am făcut o boacănă destul de mare, stricând niște piese scumpuțe, așa că ne-am despărțit în mod amiabil, decât să plătesc din buzunar niște cuțite diamantate care costau salariul meu pe câțiva ani.

Nu îmi pare rău de perioada asta. Chiar a fost bună pentru mine, am cunoscut mulți oameni, m-am întărit, am devenit mult mai cu picioarele pe pământ, deveneam, în sfârșit, vasluianul în fața căruia tremură cerceii nevesti-sii. Care nevastă potențială în acel moment se numea Geani. Sau Geanina.

Geani era un înger de fată. Genul acela ținut în casă cu forța de mamă, ca nu cumva să ajungă bărbații la ea. Frumosă, doamne ce frumoasă era. Ceva gen 1.60, niște sâni superbi, tari, cu sfârcuri ca niște cireșe, un păr lung până mai jos de fund și frumoasă. Tare frumoasă. Nu îmi venea să cred că stă cu mine și nici nu prea înțelegeam ce vede la mine. De urât nu eram prea frumos, slab ca un gard, fără niciun leu în buzunar, aveam toate calitățile posibile. Și totuși, zi de zi, Geani era cu mine, la bine și la greu, împărțind cu mine un biscuite, dacă nu aveam ce să mâncăm, bând împreună un suc la 0.25 cald sau plimbându-ne kilometri pe jos, pentru că nu aveam bani de autobuz. Geani a fost omul, sau femeia, care m-a modelat complet și m-a transformat în cel ce sunt acum.

După ce am terminat cu RTC, am luat decizia care a umplut de bucurie tot apartamentul 59. Plec în armată. Aveam ceva bani puși de-o parte, ca să mituiesc plutonierul de la comisariat să mă dea în București și să pot mânca o conservă de carne o dată pe săptămână, mă simțeam pregătit să iau taurul de coarne.

Am luat taurul de coarne, dar l-am luat puțin cam prost. Pentru că atunci când am fost și mi-am negociat repartizarea în București, nu am negociat și UNDE să mă duc în București. Așa că am ajuns cumva cam cum nu voiam.

2. Recrutarea

Centrul zonal de recrutare din Vitan era un fel de sită pentru băieții cu bani. Da, cine nu face armata nu e bărbat. Se poate adăuga că nu e bărbat, e bărbat cu bani. Din analizele mele, pe vremea respectivă făceau armata timizii, care nu știau să întrebe dacă pot fi rezolvați cu o amânare sau cei care erau trimiși forțat de părinți, cumva, într-un fel, situația mea. Da, adevărat, nimeni nu mi-a zis Marș la armată, dar când ți se spune toată ziua că ești un untermensch din cauză că nu ai un serviciu stabil și armata făcută, e ca și cum ți s-ar spune.

Când am intrat, la 7.30 dimineața, pe poarta centrului, cea mai mare hărmălaie ce era acolo. Băieți, bărbați, oameni de toate tipurile și clasele sociale se înghesuiau pe lângă garduri, vorbind tare și încercând să pară siguri pe ei. Se fuma cu mare patos, se vorbea în gura mare, se râdea strident, expansiv și exhibiționist, fiecare încercând să pară mai mare, mai dur, mai curajos.

– I-am făcut pe ăștia ani de zile, era unul din ei foarte vocal. Mă duc acum că na, am 27 de ani, cât să o mai amân, că nici cu dungă roșie pe buletin nu vreau să rămân. Bă, vă zic eu, o să mai auziți de Vlădescu în viața asta.
– Tu Vlădescu, eu Vlad, e posibil să fim rude, mai știi? comentă mucalit un puștiulică de 1.60 metri, care rezema o margine mai mică de gard.
Vlădescu probabil avea cu vreo 30 de centimetri mai mult, iar pulpa lui era mai groasă decît mijlocul fratelui de circumstanță.

Am trecut de ei, mergând destul de apăsat direct spre biroul plutonierului meu, cel care mă scăpa de armată până acum. Destul de stresat, duceam același plocon ca de fiecare dată, cartușul de țigări și sticla de Napoleon, gândindu-mă că poate de data asta e puțin și mă trezesc dat unde se agață harta în cui.

Una din terorile tuturor celor noi încorporați era să nu ajungă acolo unde se agață harta în cui. Probabil niciunul dintre ei nu înțelegea unde e acel loc înfiorător unde nu vor să ajungă bucureștenii și toți presupuneau că ar fi vorba de Sighetul Marmației. Eu fiind mai tipicar, am căutat pe hartă cam unde ar veni mijlocul hărții, prin urmare mi-a ieșit că ar fi vorba de localitățile Moldova-Sulița sau Cârlibaba. Nu suna prea înfiorător, plus că erau moldoveni de-ai mei, nu? Ulterior am aflat că da, e vorba de sighet, unde bucureștenii sunt primiți cu cea mai mare bucurie, fiind toată perioada celor 12 luni ultimii oameni din unitate, curățind WCuri și în dimineața zilei de liberare. Nu știu, posibil să fie doar zvonuri.

– Să trăiți, dom’ plutonier, am venit!
– Ia zi, bă turcaflețule, ce vrei? Te mai sărim șase luni?
– Nu, dom’ plutonier, vreau să fac armata!
– Hai du-te bă d-acilea, da’ ce-ți veni, ești bolnav, vrei îngrijiri medicale moakă, ce ai?
– Nu, dar știți, vreau să termin cu căcatul ăsta, să nu mă mai streseze tot timpul.
– Bă Amtecea, sau cum dracu îți spune, ascultă aici un bătrân. Încorporarea asta obligatorie nu o să mai țină mult. Mai ai răbdare, că nu știi de unde sare iepurele și scapi.

Pe dracu, mintea mea era la cartofi, în perioada aia. Ăsta nu vrea să plec, ca să îi dau șpagă, are nevoie de țigări, futu-i pe mă-sa de bișnițar. Din nefericire, așa sunt eu construit, să nu am încredere în nimeni, niciodată. Țin minte că același lucru l-am făcut în clasa a 7 a, când profesorul de lucru manual a făcut tragere la sorți pentru șeful clasei. Fiind mic și simpatic, când am ajuns la catedră, mi-a împins ușor un bilet spre mine, făcându-mi cu ochiul. DOar că eu am considerat că vrea să mă păcălească, așa că l-am ignorat și am luat alt bilet, desigur, necâștigător. Șeful clasei a fost Tăbăraș, colegul nesuferit, care a venit după mine și a luat biletul pe care l-am refuzat eu.

– Nu, dom’ plutonier, vreau să fac armata, să mă întorc și eu dracului bărbat, am zis eu, făcându-i cu ochiul șmecherește.
– Bine, turcule, să te facem bărbat atunci. Ia hai până dincolo, la nen-tu adjutantu.

Dincolo, în încăperea cealaltă, un alt plutonier, dar cu o tresă în plus, bătea de zor la o mașină de scris, în stilul un deget. Stilul un deget înseamnă ținutul degetului arătător extrem de drept, în timp ce ochii îți litera dorită pe tastatură, nu mai mult de 5-6 secunde, după care, când litera e găsită, degetul anterior menționat apasă victorios, se ridică, se moaie în gură după care trece la următoarea literă. Îl ajuta foarte mult la scris faptul că avea un nas cât tot capul Horn, care ghida degetul spre tastă cu precizia unui ceas elvențian.
– Ia zi, Tararache, cine-i tovarășul și ce dorește.
– Șefu, tovarășu’ direște să plece în armată și, după ce are în punguța aia de un leu, cred că ar vrea să îl repartizați în București.
– Ia zi, bă țâcă, vrei să-ți aperi țara, chiar și cu prețul vieții, a?
– Ăăăă…
– Taci că s-a udat puțin, băi, Rache. Da’ tu ce credeai, bă băiete, că la ce folosește armata asta, doar ca să ai unde să pleci de acasă? Tu nu ai auzit că se pregătește de un război cu rușii?


Cred că mă albisem puțin. Păi pula mea, eu venisem să fac o formalitate, să nu mă mai frece la cap ai mei, nu să mă duc să omor ruși. Ce căcăt mi-au făcut mie rușii, de trebuie să mă duc la război? Și am și platfus și ochelari!
– Dacă trebuie, apărăm, asta e! – am zis, alb și plin de mândrie.
– Ahem, da, se vede, când ieși, vezi că e buda pe stânga, să te ștergi dracului la cur de eroism. Hai, tunde-o, lasă drojdeaua din plasă aici, te cheamă ăștia să îți dea repartiția mai încolo.

Am ieșit afară și mi-am aprins repede o țigară, ca să evacuez eroismul maxim din mine și să îmi liniștesc tremurul de eroism al mâinilor. Ca scuză, la vârsta aia ai prea puțin contact cu moartea ca să nu te sperie simpla ei menționare în viața ta. Oricum am detestat întotdeauna ideea de a fi prezent în preajma morții, de aceea nici nu am frecventat marile înmormântări din familie.

Am tras câteva fumuri, după care m-am îndreptat și eu spre grupul Vlazilor de mai-nainte, unde în continuare se vorbea gros și se râdea de toată lumea.
– Ia zi bă, hăhăia Vlădescu cel mare, cam câte femei ai futut tu până acum?
Destinatarul întrebărilor, un puști micuț, blond, se uita de jos în sus la Vlădescu, scărpinându-se într-o ureche.
– ăă 1, 2…ăăă, stai. Cu tot cu doamna Vlădescu senior sau fără?
– Cu tot cu…stai, ce pula mea zici tu, care doamna Vlădescu? Zici de mama sau de nevastă-mea.
– De care vrei tu, că le fut pe rând, nu e problemă.

Am crezut că îi sar ochii din cap matahalei. S-a făcut roșu și exoftalmic, a început să pufnească taurin pe nări, gata să îl strivească pe micuț dintr-un pumn. Sau dintr-o palmă, că părea milostiv.
– Stai, nu te agita, îi zise blondinul. Suntem la comisariat, nu vrei să te ia ăstia la ochi. Mai glumim și noi, îți dai seama că nu mi-aș permite să le fut pe doamnele Vlădescu.

După care se întoarse pe călcâie și plecă spre gardul unde eram eu rezemat. Exoftalmicul nu a mai apucat să audă șoapta din mers a piticului:
– Doar le dau muie…

Ajuns lângă mine, mi-a întins mâna să se recomande:
– Salut, sunt Teo.
– Noroc, Cetin.
– Cetin? Interesant nume, de unde vine?
– Din Turcia, cred, taică-miu e tătar.
– Și știi ce înseamnă?
Prin clasa a 12 a decisesem că e cazul să găsesc o traducere pentru numele meu. Eu habar nu am de limba turcă, tătară sau alte chestii mongoloido-panonico-ungrice. Român get beget, cu mamă moldoveancă și tată relativ, tot timpul primeam întrebarea Dar ce înseamnă Cetin? Așa că am decis să îi găsesc eu o traducere. Virilul. Cum mă întreba vreo gagicuță în depeșoteca de la Petofi Sandor ce înseamnă numele meu, cu ZBANG, o loveam intrinsec cu un Virilul șoptit adânc, ușor răgușit, însoțit de o privire bovină pe care eu o credeam sexy și plină de promisiuni.

– Înseamnă Viril, dar nu sunt foarte sigur.

– Dap, cred că asta înseamnă. Mie mi se spune Aripioară, pentru că sunt mic și mă poate lua vântul, dacă bate prea tare. Adevărul e că Aripioară fusese construit cumva de către un Dumnezeu foarte zgârcit. Mic de statură, cu un nas ascuțit în formă de lamă de kindjal, o aluniță mare în colțul gurii care acoperea niște dințișori mici ca de viezure, continuat cu un gât lung și subțire ce susținea un piept stors și scofâlcit, când mergea era fix ca și cum bătea vântul. Mai era și lejer crăcănat.

Brusc, în ușa comisariatului a ieșit un sergent, răcnind din toți rărunchii:
– Recruții pentru iunie, adunarea în fața mea!
Lent, au să se ia țigări din gură, să se îndrepte coloane, ușooor, ușooor, ostentativ, de genul știți, noi suntem aici pentru o formalitate, ar trebui să fiți mai politicos.
– Mișcă-te, soldat, futu-ți crucea și grijania mă-tii, că nu ești la mă-ta acasă, să se roage cineva de tine să te ștergi la cur. Dacă până număr la 5 nu sunteți toți aici, direct la Sighet plecați, TOȚI!

Știți cum rămâne un nor de praf în forma lui Roadrunner când fuge de Willy E. Coyote? Așa a rămas în locurile ocupate cu o secundă înainte de grupurile vesele. Brusc, a început să se simtă ușurelul pumn de fier al armatei cum se strânge, fără mănușa de catifea, care se pierduse undeva pe drum.

– Ababei!
– Prezent!
– Jandarmi, Băneasa, spor la înotat.
– Abăluță!
– Eu!
– nu Eu, că nu am păscut vacile amândoi, bă, lighioană!
– Prezent!
– Așea. Tu te duci la tancuri, la Măgurele, te văd bine în turelă.
– Ametcea!
– Prezent, să trăiți!
– Ho cu tata, eroule, că te verși. Fiindcă ești tu așa focos, o să mergi la pompieri. Servești patria?
– Servesc… am zis cu jumătate de gură, mi-am luat fițuica pe care scria locul, data și ora unde trebuia să mă prezint, după care m-am rezemat de gard. Futu-i pe mă-sa, tocmai la foc mă trimite? Ce căcatde treabă am eu cu focul, că eu îmi ard degetele și dacă aprind aragazul.

– Ia zi turcule, pompieri? se așeză lângă mine, Aripioară, blonduțul cu chef de glume.
– Mdea, pompieri, în pula mea, cu norocul vieții mele.

– Lasă, Ismaile, zi bogdaproste că ești în București, uite la Vlad ăla micu, pe el l-au dat la Sighet, la vânătorii de capre și pe frati-su la noi, la pompieri.

Vlad, cel de care ziceam eu că e geamăn cu Vlădescu, de fapt avea un frate cu el. Fratele lui geamăn. Vlad era brunet, cu părul negru și frumușel, fratele, Sandu, era blond, creț, ușor chel și urât cu clăbuci. Pe lângă asta, avea un tic scârbos, își rodea carnea de lângă unghii. Mâinile lui arătau tot timpul ca niște răni vii, infectate cu diverse bacterii. Stăteau amândoi într-un colț și bombăneau încet unul la celălalt.

– Mergi la o bere? mă întrebă Aripioară.
– Neah, am prea mult sictir. Haidi, ne-om vedea la încorporare. Hai liba!
– Bă turcule, se auzi din spate un răcnet, care liba bă turcule? Tu vrei liberare și încă nu ai foaia de drum bine în mână? Tu ai zamă-n cap, mă copchile?

Am plecat, nici nu m-am mai uitat înapoi. Aveam chef de discuții filozofice cu plutonieri din armată cum aș fi avut chef să fac sex torid cu un cactus. Trebuia să mă duc acasă, să le dau vestea bună celor ce mă iubeau ca sarea-n ochi, după care trebuia să merg să îi dau vestea și Geaninei.

Geanina habar nu avea unde eram eu și ce făceam. Urmau vremuri interesante…

3. Cum sa ii spui iubitei

ca pleci pentru un an

Geanina era prietena mea un an. De fapt, ne știam de când ea avea 16 ani și eu 19, dar luasem un an de pauză dintr-un motiv tâmpit. Ea avea părul extrem de lung, practic îi trecea de fund, iar mie nu îmi plăcea deloc asta. Pur și simplu îl uram din tot sufletul, mai ales pentru că, din cauză de lungime, îl ținea mai tot timpul prins într-o coadă uriașă. Și, fiind mic și tâmpit, mi-era cam rușine să ies cu ea pe stradă. Bine, a contat mult în decizia mea și faptul că nu voia să facă încă sex, spre deosebire de mine, care voiam. De fapt, la vârsta aceea, dacă are puls, respiră și seamănă a om, nu contează, o bagi, femeie să se numească. Desigur, aceste trăsături se transmit și la maturitate când, dacă ai nevoie, ai nevoie, nu te mai uiți. Îmi aduc aminte aproape cu durere de un moment greu al vieții mele, când nu aveam prietenă stabilă, prin urmare nici relații sexuale de niciun fel, cu nimeni care să posede puls, respirație, vagin sau măcar orificiu natural, așa că mi-am aranjat un blind date printr-o prietenă.

Teoretic, suna frumos. Tipa era asistentă medicală, din pozele profil pe care mi le arătase, era frumușică, teoretic înaltă, ce să zici, părea că iată, în momente de mizerie, dumnezeu e alături de tine și îți pune mâna în cap. Sau femeia în pat, depinde de circumstanță. Femeia din pat era dintr-un oraș ceva aproape de București, nu mai știu exact numele. Și nici cum se numea nu mai știu, deși de multe ori am încercat să îmi aduc aminte numele ei.

Așa că am așteptat blind date-ul până când a venit în București, cu ceva conferință. Cazată la hotel Ibis, suna bine de tot, aveam și loc, nu trebuia să o duc pe teren propriu, unde vasele erau nespălate de o lună, de ajunsese să mi se pară că se mișcă ceva dubios prin chiuvetă. Am terminat programul, undeva aproape de ora 10 seara, pentru că așa se muncește la corporație, după care mi-am mișcat Damasul spre Ibisul de la gară. Am cumpărat flori, plin de emoție, ciocolată Rafaello, ca eleganții, o sticlă de vin de Busuioacă (pe atunci rafinamentul meu nu era chiar până la cer, nivelul unde este acum) și hai să sun la ușa camerei. Sau să bat, pentru că la hotel nu au sonerie.

Bat, îmi deschide ea. Să îi spunem Andra, deși sigur nu o chema așa, dar e mai ușor de povestit. Deci tati, surpriză, în penumbra camerei, fata arăta chiar normal. Îmbrăcată lejer, într-un halat semitransparent, părul lung și roșcat, buze pline, sânii mari și puternici, fără sutien, totul arăta la modul corect și gata de împreunare.

– Bună, sunt Cetin, prietenul Mădălinei.

Mădălina era prietena care îmi aranjase blind date-ul, practic vinovată pentru lipsa mea de sex din ultima perioada. Pentru că deși în ultimele luni îmi asigurase satisfacerea nevoilor respective, la modul aproape profesionist, am aflat că simultan satisfăcea aceleași nevoi și șefului ei de la muncă, șef cu care fusese în Bulgaria la o “conferință” de profil. Din nefericire pentru mine, se pare că șeful a fost primordial.

Acum, sincer, dacă stau să mă gândesc, Mădălina era genul de femeie îndeajuns de toantă să îmi povestească despre pula prietenului ei de dinaintea mea, care pulă era extrem de mare, pentru că o lua cu două mâini și mai rămânea o grămadă de băgat în gură. Așa că da, pornisem în relația aia cu un handicap mare cât o pulă de țăran din Urziceni.

Ceea ce mă aduce la subiectul acestei digresiuni de la subiectul principal. Cum ziceam, Andra era foarte sexy și futabilă, deci eram hotărât să fac impresie bună, pe termen lung. Vremurile erau secetoase, femeile deciseseră să mă ocolească, nevoile erau mari, sau na, în fine, medii. După ce ne-am pupat, mi-a scăpat mâna pe fundul ei, nu a comentat, deci era clar că în seara asta scap de problemă, am fugit la baie cu intenția de a mă masturba decisiv, ca să fac o bună impresie la capitolul rezistență. E greu să mai faci bună impresie dacă te scapi în mâna ei, după două secunde de iubire înfocată.

Zis și făcut. După 10 secunde, ușurat și plin de perspectivă, am pornit năvalnic spre ea. Am luat-o în brațele mele puternice, am aruncat-o în pat, după care m-am aruncat alături. Moment în care am blestemat din tot sufletul penumbra de veioză din camera de la Ibis. Din cauză că și ea, în sfârșit, a luat inițiativa și mi-a pus mâna pe normalul meu organ sexual. Și am văzut că avea niște mâini de docher din portul Constanța. Nu, serios, nu glumesc, știu și eu bancul cu Nu iubito, nu e ea mică, ai tu mâinile mari. Chiar avea niște mâini uriașe, cu degete uriașe. Serios, deci când mi-a pus mâna pe organ, pur și simplu m-am simțit emasculat, mi-am dus mâna alături de a ei, ca să mă asigur că tot eu sunt și că nu am trăit într-o minciună perpetuă până atunci.

E foarte greu să performezi la cele mai înalte culmi, atunci când tu ești vai mama ta, mic și înfrigurat, în niște mâini de Ghiță Mureșan? Este îngrozitor, nu greu. Deși ea, sărmana, era perfect constituită altfel, nimic ieșit din comun ca mărime, ba chiar și foarte strâmtă, nimic nu a mai fost în regulă. În plus, era și a naibii de timidă, a trebuit să mă rog de ea să continuăm să facem sex, după ce avusese orgasm. Pentru că gemuse foarte tare și acum se rușinase de manifestările ei. Și, nu, nu asta a fost tot. Când am aprins lumina, surpriză, sânge. În gândul meu Whattafuck, nu mi-a zis că e pe ciclu?

– Andra, tu ești pe ciclu? Nu de alta, dar ar fi fost drăguț să îmi spui înainte de a-ți face sex oral.
– Nu Cetin, iartă-mă, mi-a fost rușine să îți spun, dar pentru mine a fost prima oară când am făcut asta.

Și a izbucnit în niște bocete de numa numa, ținându-și fețișoara aia mică și frumoasă în palmele alea de haiduc oltean, în care se pierdeau cu tot cu cap. Nu am reușit să o potolesc în vreun fel, a plâns încontinuu până am plecat, ușor debusolat, ușor trist, dar mai mult ușurat. Puțin îngrijorat totuși, pentru că, din experiența mea cu femeile care își cedează virginitatea, scapi foarte greu de ele, pentru că au impresia că o cedează pe viață și că tu ești omul providențial, care le va iubi forever and ever.

Nu am mai auzit niciodată de Andra. Din fericire. Sau din păcate. Nu știu. Sper din tot sufletul ca undeva, acolo, prin Giurgiu sau Galați, de unde era ea, să fie fericită și iubită de un tip care o merită și care să aibe palme de tractorist cel puțin. Și să le iasă numai băieți.

Geanina era prietena mea oficială, toată lumea o recunoștea astfel, inclusiv maică-sa, care m-a urât până în ultimul moment al relației noastre, inclusiv mama, care nu o suferea nici cu o lingură de apă. Mama, fiind clasica mamă de băiat, nu suferea pe nimeni, nicio fată nu i se părea suficient de bună pentru odorul ei. Iar când a auzit-o într-o zi pe Geani cum povestește despre cum avea bunicul ei un cercel de aur în ureche, gata, se tăiase tot:

– Mi-ai adus țigancă acasă? Îmi intră mie pe ușă o țigancă? Așa rușine să fie în neamul nostru, încât băiatul meu umblă cu o țigancă?
Normal, m-a durut în cur de problemele ei cu naționalitățile conlocuitoare. Și, în paranteză fie spus, bunicul Geaninei nu era țigan, ci doar un tip extrem de liber și libertin, pentru vremurile în care trăise.

Deci Cetine, cum să îi zici prietenei că pleci în armată? Tot drumul de la comisariat până la ea acasă am răsucit chestia asta pe toate părțile. Nu de alta, dar ne făcusem planuri împreună, cum o să mergem amândoi la facultate (Politehnică, mulțumescu-ți ție doamne, că am urât matematica din tot sufletul, nu știu cum treceam peste cei cinci ani regulamentari), cum ne angajăm și ne luăm casă cu chirie. Ea chiar se angajase, lucra la un McDonalds, iar pentru vremea aceea, salariul era mai mult decât decent, oricum avea mai mulți bani decât mine.

Am sunat la ușă cu moartea în suflet. Deschide fata și, când mă vede, se albește:
– Ce s-a întâmplat, ți-e rău, ce e cu tine?
Eh, acela a fost momentul în care toate planurile mele s-au dus naibii și nu am mai ținut minte nimic. Așa că am dat-o în mod direct:

– Nu s-a întâmplat nimic, am fost la comisariatul militar, în iunie plec în armată.

S-a lăsat o tăcere neagră. Multe minute. Eu nu știam ce să zic, ea se uita în gol, gândindu-se la dumnezeu știe ce chestii.
– Și ce o să facem, Cetin? Cum o să trecem amândoi peste un an de despărțire? Un an este, nu, nu un an jumate?
– Un an, dar nu o să ne despărțim, pentru că sunt repartizat în București…
– Știi tu sigur că nu o să ne despărțim?
– Da, o să vii la mine și…
– Idiotule, dar dacă EU o să mă despart de tine? Cum poți fi sigur?

Iată o opțiune la care nu mă gândisem. Eram atât de sigur întotdeauna de ea, încât pur și simplu nu am luat în calcul nicio secundă că aș putea-o pierde în acel an de armată.

– Hai, du-te acasă, vreau să fiu singură.
– O să te sun di…
– Nu, nu mă suna, te sun eu dacă e nevoie.

Cred că o săptămână nu am mai vorbit. Am încercat să o sun, nu îmi răspundea, sau îmi răspundea Garofița, cotoroanța de maică-să, care îmi transmitea plină de satisfacție că fie-sa nu e acasă și că ora e cam nepotrivită să o deranjez. Zi de zi.

În sfârșit, după o săptămână, sună telefonul:
– Hai să ne întâlnim pe stadion.

Locul copilăriei mele a fost în Vitan, lângă stadionul Olimpia. La momentul acela stadion de rugby, era folosit pentru ieșit la iarbă verde de toți copiii din cartier și din împrejurimi. Foarte serios, terenul acela a dat țării mai mulți sportivi atunci, când nu se ocupa nimeni de el, decât acum, când e o bază sportivă foarte scumpă, unde nu merge nici dracu. De fapt, pe stadion am cunoscut-o pe Geani. Eu eram la tras mâța de coadă și mamelit gagici sub gradene, iar ea făcea exerciții de Wu-Shu, fiind practicantă ferventă și ceva campioană la sportul respectiv. Dacă închid ochii, o văd și acum, îmbrăcată în colanți negri, cu o bluziță mulată pe sânii de 16 ani, explodând de sexualitate și dorință. Însoțită, desigur, de zgripțuroaica de mă-sa. De fapt, dacă mă gândesc, când închid ochii, mai degrabă o văd pe cotoroanță.

Ne-am întâlnit pe stadion, sus pe deal, pe iarbă. Venise îmbrăcată într-o rochiță scurtă, neagra cu picățele albe și un tricou alb, care îi accentua tenul măsliniu și palid.
– Cetin, m-am gândit mult la noi.
– Și eu…
– Taci, nu deschide iarăși gura.
Am tăcut, ce naiba să fac.
– Nu știu dacă o să meargă chestia asta. Nu știu dacă te iubesc suficient de mult ca să pot să îmi pierd un an din viață așteptându-te. Nu știu dacă meriți să pierd un an din viață să te aștept să termini prostia aia.

Începuse bine. Cumva, mi se făcuse brusc totul greu în mine și mă uitam aiurea pe cer, sperând să găsesc o soluție în avioanele cu reacție ce își lăsau urmele pe el. Undeva prin spate, de la barul de peste șosea, cânta Coco Jambo. Niciodată nu am suferit melodia asta.

– Dar o să încerc. Fără niciun fel de promisiune sau garanție. O să vin la tine de fiecare dată când se va putea și voi face totul ca relația asta să meargă. Dar Cetin, dacă nu o să mai vin, să știi că nu a mers. Să nu mă cauți, să nu încerci să repari și să îți aduci aminte că suntem unde suntem din cauza ta.

Habar nu aveam ce să spun. Mă uitam prostit la ea, nu știam dacă ce a zis e în regulă, dacă să mă bucur, dacă să mă îngrijorez. S-a ridicat și a plecat fără să îmi spună un cuvânt, târșâindu-și tenișii din picioare, în timp ce fustița se mișca ușor, în ritmul pașilor. Da, țin minte detaliile astea și le consider importante. Întotdeauna mintea tânjește după omul drag ce pleacă și nu îl mai bagă în seamă pe același om, atunci când e cu tine.

4. Daca ne futem, cine tine cainele?

Pentru mine, problema cu sexul e ceva important dintotdeauna. O singură dată în viață am avut o perioadă lungă, de câteva luni, în care nu am avut niciun fel de relație sexuală și mi-am jurat în barbă ca lucrul ăsta să nu se mai întâmple vreodată.

Desigur, pe vremea aceea încă nu aveam sintetizate toate ideile acestea. Și, deși pare greu de crezut, chiar îmi iubeam prietena și, în felul meu ciudat, o respectam. Dar cumva organismul meu cerea și alte nevoi de la mine și, la urma urmei, suntem doar oameni și suntem conduși de instinct. Da, dacă lucrurile s-ar fi întâmplat acum, probabil aș fi făcut cu totul alte alegeri. Dar acum sunt și cu totul alt om, cu mult mai multe lovituri, cu mult mai multă experiență.

De asta, perspectiva de a pleca pentru un an, neștiind ce se va întâmpla cu mine (pentru că întotdeauna am luat în calcul doar sexul heterosexual, cu excepția unor scurte perioade în liceu, când nu știam exact ce e cu mine. Psihologul meu zice că e în regulă), nu îmi plăcea deloc. Așa că trebuia să rezolv problema cât mai repede. Și rezolvarea a venit sub numele și chipul Tarei.

Tara era o fată care poate fi caracterizată printr-un singur cuvânt. Grăsuță. Serios, grăsuță e cuvântul care o descria cel mai bine posibil. Pentru că nu era genul acela de grasă care să se despăturească când e goală, ci era doar ușor peste denumirea de plinuță. Prin urmare, putea să se îmbrace cu chestii negre, extrem de mulate, care să îi strângă cât mai mult grăsimea în exces.

Și, dumnezeule, asta făcea. Se îmbrăca tot timpul numai în negru, cu un sacou negru care pleznea pe ea și o fustă la fel de neagră, lungă până în pământ, ușor mulată pe picioare. Știu că pare atractiv în descriere, dar nu era chiar așa de atractivă. Mai ales când îmi puneam mintea la contribuție și încercam să îmi imaginez slănina de sub ele, se ducea naibii orice fel de poezie.

În paranteză fie spus, de când mă știu eu ca bărbat, am o problemă cu forma organului sexual feminin. Știu, pare de râs, dar nu este. La femeile grase, labiile mari se îngrașă și ele și își măresc dimensiunile (ce frumos ar fi și dacă pula ar face la fel, nu?), ascunzând clitorisul sub o grămăjoară păroasă de slănină. Mi se pare una din cele mai scârboase imagini posibile și repet, cu siguranță sunt heterosexual.

Așa mi-o imaginam eu pe Tara, pe sub deux pieceul ei negru. Cu o chestie mare și umflată, eventual plină de păr roșu și creț, cum era părul ei din cap. Și deși era singura chestie de sex feminin fără brațetă din gașcă, nu aveam nici cel mai mic chef să mă îndrept spre ea. Din nefericire pentru mine, sau poate din fericire, s-a îndreptat ea spre mine, împreună cu cățeaua ei, complet nesuferită și ea. Nu mai știu cum o chema pe chestia aia zdrențuită, putem să îi spunem Getuța.

Că mi-am adus aminte de Getuța. Pe cea mai urâțică fată din clasa mea de la liceu o chema Getuța. Era din Ploiești, ușor țigancă, ușor ciampalie și se dădea cu un ruj roz atât de hidos, de părea că a înflorit aurora boreală pe ea. Și da, Getuța a fost prietena mea câteva săptămâni. Pentru că na, Getuța era foarte liberă la gură și, pe lângă asta, îi plăcea să i se umple gura cu diverse chestii, de preferință cărnoase. Și în liceu nu refuzi niciodată o muie, asta e clar pentru oricine.

Din păcate, am scăpat-o pe Getuța din mână destul de rapid. Nu am suferit, sincer, prea mult, pentru că, dumnezeule, urâtă era. Mi-a șutit-o colegul Stan, gigoloul clasei, care avea 1.60, dar avea mustață și părul lung la spate și peste jumătatea urechii, cum era moda în liceul CFR în 2012. Plecau împreună cu trenul la Ploiești și așa au croșetat o aventură, din aproape în aproape. Sper că a rămas cu ea și au acum mulți țigănuși cu botul roz și pitici.

Tara o scotea pe Getuța la plimbare în fiecare seară, pe stadion, pentru că Getuța nu se putea căca decât în iarba stadionului, altfel nu dormea bine seara. Așa că Tara, care stătea pe Râmnicu-Sărat, venea cam un kilometru pe jos, ca să se cace javra. Nu zic că era neapărat ceva rău, avea ceva slăninuță de dat jos, dar compensa mâncând crănțănele pe drum, să nu se plictisească în timpul mersului.

Desigur, în acea perioadă, eram un fel de erou al grupului. Singurul dintre noi care se dusese să se ceară să plece în armată. Adrian, singurul din grup care era de vîrsta mea, nu reușea să priceapă cum pot să fiu de acord să mă tund. Bine, având părul până la fund, era și normal ca ăsta să fie singurul său gând. Că dacă se duce în armată, o să îi taie părul.

Așa că, fiind erou, ușor bărbat și cumva singur, pentru că Geani nu venea niciodată pe stadion, Tara a simțit nevoia irezistibilă să se apropie de mine, să îmi consoleze sufletul zbuciumat. Sau na, poate voia și ea pe cineva care s-o fută, mi-e cel puțin asta mi-a spus, iar eu am asimilat. Nu am înțeles niciodată de ce femeile m-au considerat întotdeauna ca pe un rebel cu suflet zbuciumat, pentru că eu să mor dacă am vreun zbucium sufletesc. Despre erou, nu știu, vedem mai încolo care e definiția cuvântului erou și dacă are aplicabilitate în viața de zi cu zi.

– Cetin, de ce ai ales să pleci? Ce s-a întâmplat? Ce e în sufletul tău, de unde suferința asta și nevoia de a te rupe de oameni, de noi, de prietenii tăi? Explică-mi, vreau să te înțeleg mai bine.

Stăteam așa, privind în sinele meu și încercam să mă gândesc la ceva chestii inteligente de debitat, pentru că eu de fapt nu mă simțeam deloc suferind, deloc zbuciumat, doar mi-era lejer frică de ce se va întâmpla și de ce o să mă aștepte dincolo, în lumea bărbaților care mușcă borduri cu dinții.

– Tara, nu vreau să vorbesc despre asta. Cui i-ar folosi? Pe cine ajută spasmele sufletului meu? Hai mai bine să vorbim despre tine, despre noi, despre ziua de azi și poate, cine știe, ziua de mâine.

Vă spun cu mâna pe inimă că am auzit-o pe Tara cum își udă chiloții de emoție. Adevărul e că păream așa de bărbat, așa de puternic și de decis, încât m-aș fi futut singur, dacă era. DIntr-o dată, atmosfera din jurul nostrul devenise încărcată de electricitatea pe care o emana Tara, care a simțit brusc, probabil, că a găsit bărbatul căruia să i se dăruiască direct, brutal și carnal, pentru câteva momente de pasiune.

M-a luat de mână, m-a sărutat și m-a tras spre întunericul stadionului,
– Hai să ne plimbăm puțin, simt nevoia să respirăm niște aer curat.

Ea, de fapt, voia să ajungem la gradenele din partea opusă a stadionului. Ceea ce în mintea mea denota că nu era prima oară când simțise că se încarcă cu electricitate statică, atunci când a găsit un bărbat de calibru căruia să i se dăruiască. Ce să zic, cu dumnezeu înainte. Așa că am luat-o la picior, la plimbare. Săraca Tara, abia se ținea în rând cu mine, ea având fustița aia strâmtă până la glezne, făcea niște pași de gheișă, drăguți de altfel, dar complet inestetici când te grăbești să ajungi undeva, prin iarbă.

La gradene, întuneric beznă, așa cum trebuie pentru o noapte de iubire. Sau câteva minute. Ne-am așezat pe un lemn de ăla, de fapt eu, iar ea s-a așezat cu greu, din cauza fustei care nu voia nici de-a dracului să se îndoaie, la mine în brațe. Sărutări delicate sau mai puțin delicate, mâinile mele pe țâțele ei, mâinile ei pe burta mea, pentru că ea, fiind mică, nu avea cum să ajungă din poziția aia cu mâinile între picioarele mele decât dacă se apleca și nu se putea apleca, pentru că o strângea sacoul, iar dacă își desfăcea sacoul, nu cred că o mai puteam eu cuprinde cu brațele.

Desigur, totul condimentat cu Getuța, stai aici! Getuțaaaaa! Hai, Getuța, hai la mami! Pentru că Tara nu avea lesă la jigodie, cățeaua umbla după ea liberă. Și pe întuneric, îi era cam frică să o lase așa liberă. Destul de enervant, dar la urma urmei, eu aveam cu totul alte ocupații decât să mă intereseze binele câinelui.

Mno, după vreo 20 de minute de nioțcăială, hai să trecem la fapte. Între timp ne dădusem cumva jos de pe gradenă, în focul iubirii, ca să ajungă și ea cu mânuțele alea mici pe ici și colo, în locurile importante și esențiale. Am remarcat cu interes că a putut să îmi desfacă fermoarul de la blugi cu o singură mână, lucru bun, în opinia mea, pentru că însemna că nu e primul fermoar desfăcut pe acolo. Da, nu mă gândeam deloc la metode de protecție, nu mă interesa. Deh, începuturile vieții nu.

Bun, deja îmi făcusem un plan de bătaie, cum să facem. Pentru că aveam nevoie de un plan, fata era chiar mică de înălțime, iar eu nu aveam niciun chef să mă tăvălesc părin iarbă, nu de alta, dar la câți câini se plimbau pe acolo, șansele să mă tăvălesc, pe întuneric, într-un căcat, erau foarte mari. Așa că plănuiam să o pun în genunchi, pe gradenă, ca să ajungă cu fundul la înălțimea mea, după care să dezlănțuim focul pasiunii.

Aici a intervenit prima dintre probleme. Pentru că am încercat să îi ridic, ca omul, fusta. Lucru complet imposibil, pentru că fusta era strânsă exact pe forma corpului ei grăsunel. Și nu aveai cum să o ridici mai sus de gambe nicicum. Ok, nu e problemă, lasă că o dăm jos. De unde, frățioare, să o dai jos, pentru că nu trecea deloc de șolduri. Hai să o desfacem. Desfacem pe dracu, că fermoarul era prins cu un ac de siguranță. Absolut normal, ce nasture să reziste la presiunea aia?

– Lasă că o desfac eu, râse ea, ușor stânjenită.

Nu e problemă, desfă-o, numai desfă-o odată, mârâia mintea mea. Se apucă Tara, desface acul, lasă cumva fusta mai jos, rămânând doar cu niște chiloți cu ață, după care:

– Getuțaaaaaaa! Getuațaaaaa! Getuța, hai la mama, Getuța! Getuța, unde ești??

Dispăruse cățeaua. Deci îmi pocnea o venă de nervi și nu sunt sigur că era o venă din cap, serios.
A mai răăcnit după ea vreo câteva zeci de secunde și apare javra, din întuneric

– Getuța, iubita mea, să nu mai dispari așa niciodată, ai speriat-o pe mama de moarte.
Și se apleacă, ia animalul în brațe și începe să îl dezmierde cu foc, în timp ce eu mă uitam la amândouă și nu știam exact pe care să o fut și pe care să o bat.

– Cetin, avem o problemă. Dacă noi facem asta, cine o ține pe Getuța, ai văzut că dispare imediat iar eu mor dacă rămân fără ea?
– Dă fata taichii câinele, că rezolvă băiatul.

Toată discuția asta se purta ea fiind în chiloți, cu fusta în vine, iar eu cu pantalonii desfăcuți, atârnați doar în curea. Și cureaua a fost salvarea, desigur. Am legat cureaua în jurul gâtului câinelui “ai grijă, ușor, e foarte delicată”, câinele de o bară de metal și gata, ready for lovin’.

Partea cu lovin’ a fost și scurtă, și proastă. Dacă o urcam pe gradena de sus, nu mai ajungeam eu la ea. Dacă o puneam pe gradena inferioară, trebuia să stau cu genunchii flexați. Fiind și grăsună, avea echilibrul unei foci pe sârmă, deci trebuia să o și susțin de șuncuțe, operațiune delicată, pentru că, desigur, o durea.

Și cam asta a fost tot sexul meu din seara aia. Tara gemea și din când în când zicea Au, mă doare, și nu din cauză că eram eu prea mare, ci pentru că o dureau șuncile, Getuța urla la lună, pentru că nu era obișnuită să fie legată și se zmuncea în toate direcțiile, iar eu nu îmi doream decât să se termine dracului totul și să mă duc acasă, să sufăr în liniște. De atât dragoste, ajunsesem să îmi doresc să plec naibii mai repede în armată.

– Unde o să fii repartizat, dragule? O să vin să te vizitez săptămânal, să știi!
– Încă nu știu, mâine aflu și te sun.

Nu am mai văzut-o niciodată pe Tara și pe cățeaua ei zdrențăroasă. Câteodată mă gândesc la ea cu drag, dar îmi dau seama că, după 20 de ani, probabil acum este cât Matahalia Jackson, plină de iubire, șaorma și crănțănele.

Iar săraca Getuța e demult plecată la o fermă în sud, pe veșnicele plaiuri ale vânătorii.

5. Teroare verde a focului

V-ați gândit vreodată care e momentul în care v-a fost cel mai frică în viață? Momentul acela în care ați simțit teroare, teroare aceea care vă face sângele să gâfâie prin artere și care vă blochează creierul, mâinile și picioarele până la punctul în care refuză să mai funcționeze normal?

Pentru mine, acela a fost momentul. Când s-a făcut dimineața zilei în care trebuia să plec în armată. Trezirea brutală la realitate, toată familia care se agita în jurul meu, negura din cap, mahmureala, senzația de vomă continuă, totul a dus la un moment în care voiam să îmi pun mâinile la urechi și să urlu incontrolabil de frică și teroare. Cred că dacă eram cu cineva cu care să fi putut vorbi și care să mă înțeleagă, chiar asta aș fi făcut. Din fericire, gândul că ai mei ar fi profitat pe viitor de momentul meu de slăbiciune, m-a adus cu picioarele pe pământ și mi-a readus inima în piept, din chiloți, de unde aterizase.

Seara de dinainte fusese o mare dezamăgire pentru mine. Sperasem la o despărțire de aia de care văzusem în filme, cu prieteni care se îmbată de jale și dor, cu iubita care îți face un ultim blowjob de despărțire și îți jură credință eternă, un fel de Casablanca, dar cu moldoveni aprigi și cutii de Scandic.

Mulți dintre voi habar nu au ce e Scandic Vodka, nu? Ehehei, ce vremuri frumoase de trăit au fost. Scandic a fost prima marcă de vodkă autohtonă care a venit cu ideea genială de a face vodkă la cutie, inclusiv cutiuțe mici, care puteau fi strecurate în buzunarul de la piept și sorbite cu paiul. Vai, nu vă imaginați câte telefoane de alea am putut să beau în zbuciumata mea viață de liceu. Frumos băgate în buzunarul sacourilor, se sorbeau de zor de toți cei ce aspirau la statutul de mascul alfa, beta sau măcar mascul cât de cât. Eu, fiind cel mai mic din clasă până în clasa a 11 a, făceam toate prostiile la pătrat, ca să nu rămân mai prejos față de ceilalți, desigur. Nu o dată ora de matematică s-a încheiat cu o vomă în grup pe șinele de tren din spatele liceului, pentru că, desigur, vodka o cosmetizam și cu țigări de cea mai proastă calitate, pentru că doar nu era să am bani de țigări. De fapt, nu îmi aduc aminte ca, vreodată, maică-mea să îmi fi dat bani de mers la școală, alții decât cei pentru transport.

Seara precedentă se terminase cu cutii de Scandic, doar că fuseseră băute de mine încumi, împreună cu mine. Deși știau că plec, prietenii mei de atunci nu binevoiseră să apară decât vreo trei la întâlnirea programată în acea seară. Nu am aflat niciodată de ce, nu am mai vorbit niciodată cu vreunul. Iar cei ce veniseră, au stat puțin și au plecat, cu diverse motive.
– Armată ușoară, Cetin, să nu ne faci de râs. Venim în vizită neapărat duminica asta.
Niciodată nu au venit vreunul, a fost ca și cum aș fi murit brusc pentru ei.

După ce am consumat despărțirea, am plecat la Geani acasă. Desigur, Floarea Cioacă, maică-sa, nu mă primea în casă, așa că întâlnirile noastre se consumau pe holul din fața ușii, unde stăteam și vorbeam câte în lună și în stele, până venea femeia și mă gonea de acolo, cu alese și duioase urări de vagabondule, mai du-te acasă și lasă-mi fata în pace.

A fost, poate, cea mai aiurea, înghețată, rea despărțire de care am avut parte. Și eu, și ea eram introvertiți și nu știam să ne manifestăm fizic nevoile și sentimentele. Doar stăteam unul lângă celălalt, îmbufnați și priveam în gol, către un punct care nu se mai termina pentru niciunul. Fiecare încercare de a deschide vorba se termina cu un Da. Sau Nu. Sau pur și simplu cu o pauză. Nu știam ce să zic, ce să cer, ce să ofer, nu reușeam să scot nimic din mine.
– O să mă aștepți?
– Ți-am zis că o să încerc. Eu, ACUM, vreau să te aștept. Nu știu ce va fi mâine sau săptămâna viitoare.

A fost una din cele mai lungi discuții din acea seară.

– Ai fi vrut să facem dragoste acum?
– Nu.
Și iarăși o tăcere lungă, stupidă, pe care o puteai curăța cu o lavetă de pe pereții murdari ai blocului.

La un moment dat m-am ridicat, ne-am sărutat, am strâns-o în brațe și i-am mai simțit o dată sfârcurile perfecte cum mă împung și îmi comandă un început de erecție și am plecat. Am mers pe jos tot drumul până aproape de casă. Mi-am cumpărat de la un chioș o cutie de Scandic la 500 ml și o sticlă de Fanta (- aveți Fanta roz? – Toate avem fanta roz, puișor) și am stat în cur în fața blocului, singur.

Cât timp am stat, habar nu am. Am băut chestiile alea și, când am simțit că lumea nu mai e atât de sigură în jurul meu, am urcat pe scări până în casă. Stăteam la etajul 9. Urcatul pe scări îmi dădea impresia că timpul trece mai încet și că, printr-un ceva miracol science fiction, timpul se va dilata atât de mult încât nu voi mai ajunge niciodată a doua zi. Voiam și să o sun pe Geani, era și extrem de târziu, dacă o sunam, cu siguranță răspundea Floarea Cioacă și mă făcea ca la Nufărul că iarăși atentez la fi-sa, era un întreg tumul în alcoolizatul meu cap. După care am adormit, somn negru, fără vise, somnul acela din care nu ai vrea să te mai trezești.

Doar că m-am trezit. M-am trezit cu acea groază și teroare. Dintr-o dată, totul era acolo, viitorul era lângă mine, palpabil, cu ochi roșii de teroare, cu confruntarea fizică dintre băiatul ce eram și entitatea care urma să devin. Acel eventual bărbat pe care îl aștepta toată lumea sau, de ce nu, acel ratat alcoolic și abuziv ce ar fi putut emerge dintr-un mediu distructiv și nivelant precum armata.

Mi-am luat valiza de lemn și am plecat spre mașină. Nu am înțeles de ce era înrădăcinată ideea de a merge cu o valiză de lemn după tine. Desigur, și eu am făcut rost de una de la cineva, habar nu am cine, dar nimeni, niciodată, nu ne-a spus că ar trebui să avem o valiză de lemn cu noi. Toată lumea știa că trebuie să ai valiză de lemn și aia era. Și nu, în armată nu se furau chestii, cel puțin nu acolo unde am fost eu. Oricum, era practic imposibil să o faci și eram mult prea puțini ca cineva să își permită să o facă. Un eventual hoț ar fi fost izolat imediat.

Mama, brusc, devenise foarte lacrimogenă.
– Să ai grijă, dragul mamei și să fii ascultător, să nu ți se întâmple ceva. Că ți-a trebuit ție armată, nu puteai să o mai lași până o scoteau ăștia.

Mi-a venit brusc, pe loc, să îi dau una. După ce multe luni de zile mă terorizase că nu mă duc în armată, că pierd vremea, că nimeni nu o să mă angajeze vreodată fără stagiul militar satisfăcut (ceea ce era, pe undeva, adevărat, dacă nu aveai armata făcută, era foarte greu să te angajezi, pentru că nimeni nu voia să își blocheze postul cu un tip care pleca un an la cuca măcăii, să servească patria), că să fac ceva cu viața mea și poate termin și cu fata țiganului, acum, brusc, o apucase grija și eu devenisem vinovatul pentru plecare. Clasic mom, de fapt.

De nervi, nici nu prea i-am mai băgat în seamă, când am intrat pe poarta unității de la Pieptănari, unde se strângea șeptelul ca să fie redistribuit către unitățile hulpave, ce abia așteptau să înghită niște cărniță proaspătă. Ne-am strâns în brațe destul de rece și am intrat, fără să mă mai uit în urmă. Probabil nici ei, dar oricum, nu îmi mai păsa, aveam alte probleme, mult mai grave pe cap. Cum ar fi că făcusem primul pas spre a deveni biban.

Bibanul este treapta cea mai de jos în armată. Este ultimul venit în zonă și este primul care este chinuit, la nevoie, cu orice. Dacă ar fi să fac o paralelă cu frontul, e cel ce e trimis înainte drept detector de mine, pentru că oricum altă valoarea nu are. Corespondentul bibanului, la pompieri, este gogoșarul. Am aflat asta pe propria piele, când un tip cu ceva grade a început să urle la mine:
– Gogoșare, unde pula mea te crezi, pe câmp la mă-ta, pas alergător, nu te târâi ca scroafa dup montă! Marș, mă, mai repede, nu auzi, vorbește un om sau rage un bivol?

Din punctul meu de vedere, răgea un bivol, pentru că eu habar nu aveam ce e ăla gogoșar și nu știam că vorbește cu mine, mă gândeam că o fi ceva specialitate din armată. Până să mă dumiresc că eu sunt găgășarul și cam care e direcția în care trebuie să mă îndrept în pas alergător, respectivul om cu grade deja era roșu la față ca de la o criză de apoplexie, ochii scoși din orbite și practic nu se mai înțelegea nimic din ce urla. Am auzit pe fugă un Ne mai vedem noi, dar cine dracu’ stătea să mai analizeze așa amenințări, după urletele alea?

Pas alergător, adică fugă cu picioarele la spinare, valiza tronca tronca în brațe, transpirat fleașcă de la căldură, plus că nu am suportat niciodată alergarea, mi se pare cea mai inutilă pierdere de vreme pentru o persoană cu valențe umane.

Grosul poporului dus la tăiere era strâns într-un garaj uriaș, golit de mașinile de pompieri care îl ocupau în mod normal. A fost prima oară când am înțeles rostul valizei de lemn, care s-a transformat brusc într-un scaun confortabil pentru un gogoșar transpirat și amărât, care nici măcar nu intrase bine în unitate și deja era luat la ochi de către cei ce aveau pâinea și cuțitul, cuțit care se pare că voiau să îl utilizeze la cu totul altceva decât feliat de pâine. Da, mintea mea atunci la acest nivel de teroare era, simțeam că toți cei din jurul meu vor să îmi facă răul și că am intrat într-un malaxor al distrugerii din care nu aveam cum să mai scap.

Singurul lucru care mă mai ținea agățat de realitate era, nu știu de ce, gândul la Geani. Nu vreun gând în mod deosebit, nu vreo amintire în mod special, dar cum îmi venea imaginea trupului ei micuț în gând, când puteam să o văd pe canvasul minții, automat simțeam că mă liniștesc și devin mai rău și mai motivat să scap de acolo. Și aveam și de ce să încep să fiu rău.

Pentru că în jurul meu se dusese dracului orice urmă de copilărie. Peste tot se vedeau urmele activității unității, furtune, scări, târnăcoape înnegrite de foc, prezante agățate de uși (prezantele sunt costumația impermeabilă a pompierilor, cea care se trage deasupra uniformei înainte de plecarea la foc), mașini de pompieri cu roțile de parcă erau noi (se făceau cu cremă de ghete) și, în primul rând, privirile tuturor celor din jur. A fost prima oară când am învățat că, atunci când îi este frică, omul este cel mai teribil și egoist animal, nimic nu mai contează din educația primită anterior, în afară de instincul de a te proteja pe tine însuți.

Ochii oamenilor, în acele momente, erau ei înșiși o poveste. Oglinda perfectă a personalității fiecăruia. Bărbații mai în vârstă aruncau priviri arogante și ușor relaxate. Știau că se vor descurca, știau ce viață urmează și că i se pot adapta. Vlad, tipul de 27 de ani de la comisariat, avea o discuție de viață cu un altul:

– Bă, eu și la pârnaie am futut. Am adus-o acolo pe nevastă-mea, bă, pentru că ce zic eu, aia se întâmplă, am băgat-o în cameră, am pus o pătură și am dat frățică, până am rupt pizda în ea. Înțelegi? Am rupt pizda în ea.

Hăhăitul din jurul lui demonstra că oamenii au înțeles și savurau, în imaginație, momentul în care măgădăul rupea, poate la propriu, un amărât de vagin.

– Ai rupt pe dracu, pisoi, se auzi din spate.

Brusc, s-a văzut că aproape i-a sărit borșul pe nas lui Vlad, de nervi. Pentru că, desigur, în spate, era colegul Aripioară, care își tăia elegant unghiile, ascultându-i poveștile de pârnaie.
– Mă faci mincinos, bă schelet ambulant?
– Într-un cuvânt, da. Probabil ai futut-o pe amărâta aia care te suportă, dar eventual ai futut-o la vizita conjugală, nu în camera ta.
– Frățioare, să te ferești de mine câdn ajungem, că e nasoală treaba, să știi.
– Da, pisoi, stai liniștit. Ia zi, bă, turcule, care mai e viața ta? Te-au încălțat ăștia? Hai că ești speriat ca nevasta lui Vlad înainte de pulă la bahaus, mergem să fumăm o țigară ceva?

Nu am mai apucat să mergem la țigară, pentru că începuse ceremonia de primire a tăurașilor în țarc. Sau a gogoșarilor în iad, cum vreți să îi spuneți. Ne-am strâns în careul mare al unității, în cor de Mișcă dracului mai repede, gogoșare, hai putoare, mișcă mai repede, că arde, hai hai. Nu puteam să nu mă gândesc că, dacă nu existau toate urletele alea, probabil ne-am fi adunat mult mai repede și mai ordonat. Așa, eram ca niște oi speriate, alergate haotic de ici-colo, cu tărăboanțele alea de lăzi de lemn după noi, obosiți, speriați ca vai de noi, fără să înțelegem nimic.

– Bună ziua, soldați! a urlat o voce la noi, în boxe. Ne vorbea comandantul unității.

6. Asa incep primii fluturi în stomac

Toată copilăria și adolescența am fost un copil mic și slab. Nu știu dacă era de la mâncarea puțină și proastă din copilărie, care și-a pus amprenta asupra dezvoltării mele sau, cum ziceau ai mei, din cauză că sunt al dracului și nu se lipește nimic de mine. Deși, copil fiind, numai al dracului nu eram. Ținut cu forța în casă, bonă pentru copiii mamei mele, eram complet pe dinafară legat de ceilalți copii, mediu de joacă și altele. Ca idee, mă înjurase odată un țigănuș din cartier și eu i-am răspuns ritos Să-mi dai la muie! Așa mi se părea mie corect, ținând cont că nu știam ce înseamnă asta și că e mai normal să îmi dai mie ceva, decât să îți dau eu ție.

În liceu nu s-a schimbat în mod deosebit asta. În clasa a 9 a eram, probabil, cel mai mic din clasă la înălțime și greutate. Cu siguranță în top cinci pe liceu, la coadă. Și, fiind liceu cu clase de sport, volei, capătul celălalt era format din elevi de a 9 a care depășeau 1.80 relaxați. Mari, frate, ditamai caii, față de cei 160+ ai mei, diferența era ca între David și Goliat, cu excepția faptului că eram un singur David, iar ei erau un liceu de Goliați.

De aici, timp de vreo 2 ani, a urmat o viață de vis pentru mine. În primul rând, porecla de Păduche, dată de unul din Goliați, pentru că i se părea hazliu cum sunt eu mic și agitat și nu stau locului nicio clipă. Palme după ceafă din senin, piedici puse pe hol, glume haioase sau mai puțin haioase, toate datorate faptului că eram mic. Serios, viața de liceu e dură, dacă ai fost într-un liceu și ai ieșit întreg de acolo, înseamnă că ești bun inclusiv de legiunea străină, posezi o rezistență de invidiat.

Nu mai zic despre cum îmi afecta inclusiv viața sentimentală chestia asta. Elena, dragostea mea din clasa a 9 a, fata pentru care așteptam și câte o oră, nemișcat, la metrou la Crângași, ca să ne întâlnim accidental și să pot să îi fac capul mare cu povești și glume. Da, vine un moment în viață când realizezi că, dacă vrei să ai copii și să faci sex, trebuie să îți exploatezi cele mai bune calități. Ori eu, dacă eram mic și presupuneam că voi rămâne pitic tot restul vieții, nu aveam altă șansă decât să îmi exploatez umorul efervescent.

Elena era o fată micuță de înălțime, dar mai înaltă decât mine, desigur. Brunetă, cu un ten alb ca laptele și ochi asiatici, mi se părea apogeul frumuseții, ambrozia mea sexuală, panaceul tuturor dorințelor înăbușite. Și serios, chiar îmi mergea cu ea. Cu o învăluire de durată, am refuzat complet să fiu băgat în friend zone și nu am ascuns niciodată intențiile mele. Mergeam de mânuță, ne pupam delicat când ne despărțeam la metrou, era relația aceea drăguță la care visează orice geek mic și ochelarist dintr-un liceu oarecare.

După care, într-o zi, fără să vreau, am surprins o discuție dintre ea și niște tipi de la clasa de volei:
– Și ia zi, Elena, am auzit că ești prietena lui Păduche.

A stat Elena câteva secunde, după care:
– A, nu, mă duce la metrou și nu mă mai plictisesc pe bulevard, singură.
– Hai bă, lasă vrăjeala, că mergeți de mână amândoi.
– Nu e, mă, nimic, termină cu astea.

Și acum, când mă gândesc, simt cum mi se dezumflă ceva în mine, ca vezica flotantă a unui pește și mă duc la fundul apei, fără acces la aer și alte bunătățuri. Eu eram îndrăgostit și ea, nemernica, mă vindea pe 30 de arginți. M-am întors, am plecat și nu m-am mai uitat niciodată înapoi, nu am mai vorbit cu ea, nu am mai salutat, am uitat-o complet. Bine, nu a durat mult și m-a alinat Oana. Oana SOBIESŁAW, fata din ultimul an de liceu, care probabil era poloneză și care, nu știu de ce, făcuse o pasiune pentru micul turculeț cu ochelari. Am și acum pe unde o poză cu ea, în care mă sărută pe obraz iar eu mă feresc, alintat, neînțelegând exact ce vrea de la mine și de ce, speriat că este iarăși o glumă care implică pitici. Am înțeles mai târziu ce voia și o să îi rămân recunoscător toată viața, oriunde s-ar afla ea acum. Poate, odată, o să și povestesc cuiva despre ea, cine știe.

Cert e că eșecul cu Elena m-a mobilizat masiv, așa cum nu cred că am fost eu vreodată mobilizat. În vacanța de iarnă am plecat la bunici, unde am făcut toate chestiile pe care le evitam până atunci. Am spart tone de lemne cu un topor pe care, la început, nici nu îl puteam ridica.

Am hrănit toate animalele, zilnic, cu tot ce era nevoie, am cărat sute de găleți de apă și am mâncat numai chestii pe care, altminteri, nu le-aș fi atins nici cu mâna, gen jumări cu usturoi, mămăligă cu lapte sau cu brânză și smântână. Da, așa eram eu, copil crescut la capitală. Am călărit, chiar, deși mi-e o frică incredibilă de cai.
După care, la începutul verii, am găsit un anunț în Informația, cu cursuri de Karate la nuștiu ce liceu bucureștean. Și am zis că nu are ce să îmi strice și niște cursuri de autoapărare, Bruce Lee nu sunt, dar ceva ceva tot oi reține eu. Din fericire pentru mine, am greșit liceul, în seara în care m-am dus să caut cursurile. Pe vremea aceea, nu existau telefoane mobile. Nu, serios, chiar nu erau. Și nici Google Maps sau Waze, ci doar întrebat din om în om și autobuzul 178, care duce în centru.

Așa că am aterizat, complet incidental și întâmplător, la cursurile de Wu-Shu ale unuia din pionierii stilului, în România, Ioana Florin, care, pe vremea respectivă era slab, atletic și făcea flick flackuri la fel de ușor cum mănânc eu șaorme. Și ce bine mi-a prins că am dat peste el. A fost exact ce avea nevoie un tip timid, destul de mic de statură, slabă, complexat, cu ochelari, tot ce ai nevoie pentru a contura un geek clasic. Probabil îmi mai lipseau cele 10 pixuri în buzunarul de la piept al cămășii și ochelarii lipiți cu leucoplast pe mijloc, ca să îmi scrie pe frunte Aparat de luat șuturi în cur.


Și, ca să vezi fază, am realizat că, de fapt, mie îmi place să mă bat. Bine, e impropriu spus bat. Îmi place să mă lupt în ring. Pe parcursul unei veri, am reușit să realizez lucruri la care doar visam, urmărind filme cu Cinthya Rothrock și Lorenzo Lamas. Dar, ceea ce era cel mai important, nu îmi mai era frică de chestii gen E mai mare decât mine (practic, toată lumea era mai înaltă decât mine) și nu îmi era jenă să dau un pumn.
Dar ce a fost cel mai frumos a fost că, în vara aceea, am crescut 14 centimetri. Dintr-o dată, din piticul amețit cu ochelari, devenisem un tip decențel, de aproape 1.80, destul de bine făcut și cu multe, multe plăți de făcut.
A veni prima zi de școală. Am intrat pe poarta liceului, m-am conversat puțin cu portarul, când, la un moment dat, am auzit un urlet de pe băncile din curte:
– Păduche, vino încoa, că te aștept de o vară. Hai vino la tac-tu, să te salte puțin de la pământ.

Urletele le emana Silviu, unul din bully mei favoriți, genul acela de om stupid, care pur și simplu nu are liniște dacă nu face rău cuiva, de preferință mai mic decât el. Silviu era destul de înalt, dar nu reușise să rămână în clasa de volei, pentru că era dolofan. Genul acela de gras pe care curge slănina, nu se așează cât de cât uman. În uram pe Silviu cu pasiune și, din păcate pentru el, era exact omul de care aveam nevoie în acel moment.
M-am îndreptat încet spre el, privindu-l de la distanță. Dintr-odată, nu mai părea deloc fioros, ci doar un grăsun isteric, care făcea gălăgie pentru toată gașca de adolescenți strânsă în zona respectivă.
– Coițe, dar ce e cu tine, pari mai înalt? Ia zi, Păduche, ai dat și tu la buci vara asta? ZI bă, nu îți fie rușine, că acum ești mare, ai trecut clasa a 11 a, ditamai bărbatul.
Aveam în cap multe idei de a-l distruge fizic pe micul terorist. Anii de tortură își cereau drepturile și voiau să îi dea, pe loc și toate odată, toată suferința pe care o avusese copilul ce eram la momentul respectiv.

– Am venit, mă Silviu. Ia zi, ce…iar după cuvântul ce, i-am dat o singură palmă.
Eram mult mai bine făcut decât el, sătul de miile de flotări făcute sub ironiile lui Florin, cu pumnii tociți de zeci de ore de lovituri în sac. Iar el era un gras bleg și coleric. A căzut în fund pe bancă și se uita tâmp la mine, cu gura căscată, uimire, teamă, whatthefuck și restul senzațiilor care îți trec prin minte în asemenea momente.
A dat să se ridice, moment în care i-am zis, pe cel mai calm ton posibil:
– Stai jos, altfel a doua oară nu te mai ridici.
După care am plecat în treaba mea.
Ca să vezi ce însemnă reputația în liceu. După chestia asta, unul din colegi, Luca, s-a apucat să împrăștie zvonul că l-am ajutat să scape de niște țigani, la el în cartier. Și că i-am bătut pe respectivii de se căcaseră pe ei. Și că sunt un ninja în deghizare. A contribuit la bârfă și legitimația de sportiv la clubul de wu-shu al RATB-ului, pe care i-o arătasem într-o pauză. Una peste alta, devenisem centură neagră la wi-shu, super luptător, cavalerul dreptății și superman de Vitan.

Nu am comentat, a fost ceva util pentru mine, datorită acestor legende, nu a trebuit să mă mai cert niciodată cu nimeni, cât a mai rămas din liceu. Oricum nu îmi păsa de nimeni, eu doar doream să fiu lăsat în pace, cu ale mele. A venit, la un moment dat, Elena la mine:
– Mi-a plăcut că ți-ai impus punctul de vedere în fața lui Silviu.

M-am ridicat, fără să spun nimic, și am plecat. Niciodată nu am mai vorbit cu ea, nici măcar după vreo 10 ani, când mă căutase, pe internet, să mai depănăm amintiri despre școală. Desigur, acum îmi pare rău că am fost un prost căpos, doar că greșelile copilăriei și tinereței, deși se estompează foarte rapid, își produc efectele încă mulți ani de la săvârșirea lor.

Era o după masă de weekend, pe la începutul verii. Pierdeam, ca de obicei, vremea pe stadionul de lângă casă, lăbărțat pe o gradenă, cu un BT atârnat lejer de o buză. Erau foarte împuțite BT-urile, dar, pe de altă parte, arătau a țigări de oameni cu salariu, nu ca Plugarul sau Mărășeștiul de toate zilele pe care le poșteam câte 5-6 la o singură țigară. Când ești un semi-rocker la început, lipsa banilor este un stindard, nu o jenă.

Bârfeam împreună cu prietenul Mefisto, fost copil zănatic, actualmente rocker supărat, cu chelie și barbă, soție și copii, despre tot ce ne trecea prin fața ochilor. Dacă nu știți, bărbații sunt cele mai bârfitoare ființe de pe suprafața Terrei. Da, știu, legendele străbune vă zic că femeile ar fi. Dar nu, femeile poate că sunt sunt mai vorbărețe, bărbații, în schimb, foarfecă tot ce prind și traduc prin Am futut-o și pe-asta, dă-o dracu’.
-Am fost aseară la Mia acasă. Bună Mia. Băut ceva, dansat, ascultat muzică decent, am pus un film pe casetă și ne-am așezat pe canapea, mai comod, if you know wattamean.
– Da, Mefi, toți știm ce tu mean, e ok.
– Dau sutienul jos, pipăi țâțic, țâțic bun, bun de tot. Tare, cu sfârcurile mari și fierbinți, numai buni să îți împingă mâna în chiloți. Am băgat mâna în chiloți, mângaiat ceva lindic pe acolo, după care am scos-o, ca să îmi dau tricoul meu jos…
A urmat o pauză, care nu se mai termina.
-Păi și? Ce s-a întâmplat?
– Nimic, frățică, nimic, pentru că îmi mirosea mâna de parcă tocmai curățasem 60 de kile de caras. Și prin caras, mă refer la pește, if you know wattamean. Bă, puțea într-un mod înfiorător, îi mirosea pizda ca unei babe în 135, vara, la prânz.

-Da’ de unde știi tu cum miroase pizda unei babe atunci?
– Sictir, nu ai puțină compasiune pentru suferința mea.

În timp ce râdeam așa, mi-am aruncat ochii pe pista de atletism, unde o tipă drăguță văzută de la distanță, făcea niște chestii care mi s-au părut cunoscute, mișcări de Santa, de la Wu-Shu.

Santa e un fel de dans de la sporturile astea chiezești, în care un anume, gen tu, învață câteva sute de mișcări, pe care trebuie să le execute în ordinea și la amplitutinea corectă, în funcție de cerințele exercițiului. E destul de bun pentru a induce o memorie musculară pentru diverse lovituri și dacă vrei să ajungi mare maestru în ciocăneală de asta de gen. Altfel, este plicticos până la moarte, nu l-am suferit niciodată, așa cum nu am suferit niciodată să dansez, la nunți sau aiurea. Desigur, toate gagicile care făceau sporturi de gen, se orientau rapid spre dansuri de astea unde, surpriză, erau foarte bune. Acum, ce să zic, dacă reușești să ții minte pașii la hora din sat, reușești să ții minte și mișcările alea.

Cred că, pentru prima oară în viață, atunci, am avut tentația de a mă duce spre ea. Total necaracteristic mie, fii un copil/adolescent timid, introvertit și, în general, destul de prostănac cu femeile. Adevărul e că, dacă mă uit în urmă la toată grămada de femei care mi-a trecut prin pat, sau na, în fine, lângă pat, movhetă, blat de bucătărie, chiuvetă, cadă, masă, toaletă de tren, de avion etc, realizez că absolut cu fiecare în parte, din cele de care îmi aduc aminte, am avut un noroc teribil când le-am convins să îmi aparțină. De fiecare dată, cumva zarurile au picat de partea mea, contribuția mea fiind apropiată de zero. Până și actuala mea nevastă, practic, m-a agățat și m-a aburit. Ea zice că mă iubește, eu nu prea înțeleg de ce, dar nu vreau să îmi mânii soarta, așa că o las baltă.

-Bună, și tu faci wu-shu?
Până să răspundă copila ceva, din dreapta ei a apărut o scorpie, identificată ulterior drept distinsa ei mamă:
– Nu e treaba ta ce face ea, hai, cară-te de aici.
– Mamă, dar nu a zis nimic rău, lasă omul să vorbească, mai rămâne să îl iei la bătaie, spuse frumușica dansatoare de santa, fără să se oprească din activitate.

Cu un mârâit, zbirul s-a retras la locul ei. Am răsuflat ușurat, în timp ce întrebam:
– Auzi, dar ce a fost asta?
– Asta a fost mama, are tendința de a fi mult prea protectivă, uneori.
– Heh, ești genul ăla ținută în casă, pentru protecția pieliței aceleia mici?
– A, ce pieliță? GEANINA, DESPRE CE VORBIȚI VOI ACOLO?? se auzi din fundal.
– Nimic, mă mamă, glumim și noi cu de-astea copilărești.

Și uite-așa, din glumă-n glumă, din prostioară în prostioară, ea a uitat să mai facă exerciții, eu am uitat că venisem decis să mă uit în decolteul ei și am vorbit tot timpul, despre orice prostie, fără să realizăm cum trece timpul. Iar ideea de a ne întâlni și mâine a venit complet natural, parcă din partea amândurora, fără vorbe sau tatonări.

Deja, cumva, eram prieteni.

7. Prima noapte de război

Ştiţi cum se antrenează pentru rapiditate pompierii? Habar nu aveţi.
După o zi de instrucţie grea, te bagi în pat, rugându-te la cer şi pământ să adormi imediat, pentru că peste 2 ore intri planton 2 şi o să mai dormi din părţi.

Îţi pui hainele frumos împăturite la capătul patului, cu bocancii alături, te bagi sub pătură şi adormi. Aproape instantaneu se aude un urlet:

DEŞTEPTAAAAAAAAAAAAAAREA! ALARMĂ!!

Sari din pat, beat de somn și te repezi la haine. Ai timp exact cât arde un băţ de chibrit ţinut cu fosforul în sus, să îţi tragi pantalonii pe tine, cămaşa încheiată la un nasture şi bocancii. Serios, fix cât ține un băț de chibrit. Sunt câteva secunde bune, dar aproape niciodată suficiente. Și asta trebuie să reușească tot dormitorul, nu doar unul. Dacă reuşeşte toată lumea să facă asta în timpul dat, se trece la faza a 2 a. Dacă nu, din nou în pat, din nou DEŞTEPTAREA, din nou îmbrăcat. Până iese.

Faza a 2 a este fuga disperată la maşini de luptă. Cașcarabetele acelea vechi, pline cu apă, care se clatină obosite pe drumurile patriei. De obicei dormitoarele sunt minim la etajul 1. Trebuie să ajungi la maşini, să te îmbraci în prezante (acele haine de plastic de peste echipament care, în teorie, te protejează de apă), să scoţi maşina de 9 tone din garaj şi să te aliniezi în faţa ei în 1 minut şi 42 de secunde. Pe cronometru. Toţi. În general 5 maşini. Dacă un singur om nu reuşeşte, se ia de la capăt, cu dezechiparea, în dormitor, dezbrăcarea, în pat. Cu echiparea care trebuie să le iasă tuturor pe timp. Şi iarăşi, alarmă peste alarmă, noapte de noapte. Până când eşti în stare să sari direct în bocanci din pat şi nu e deloc o exagerare.

– Desteptarea!!!
Urletul ne-a lovit nervii, de-abia amortiti, si ne-a facut sa sarim din paturile tari, care cum putea, rostogolindu-ne printre picioarele gradatilor dezlantuiti și impartind lovituri oamenilor buimaci de somn.

– E alarma soldat, fututi dumnezeii matii. Trebuia a fii deja jos in fata masinilor, nu sa tandalesti in dormitor.
– Culcat! Drepti! Culcat! Taras coate si genunchi! Pe sub pat, porcule, nu pe culoar, sa incurci. Drepti!! Culcat!

Ne-au strans, ca pe niste gaini plouate, intr-un tarziu, jos la masini.
– Voi sunteti soldati?? Pana acum putea sa arda orice obiectiv, in asteptarea voastra!
– Caporale, pentru ca sunt un om bland, nu o sa faceti exercitii de aviatie in noaptea asta, asa cum ne propusesem. Vom intinde furtune.
– Am inteles, sa traiti!
– Pluton, la staaaaaanga! Pentru defilare, cu cantec inainte, mars!
“Suntem pompieri, suntem mandria noastrei tari…”

Ni s-au impartit furtunurile, ne-au readunat in careu si ni s-a explicat ce trebuie sa facem. Ne vom imparti in grupe de cate patru servanti. Servantul unu intinde primul furtun, care masoara 20 de metri, servantul doi alearga pana in captul celalalt al furtunului, isi intinde propriul furtun, leaga furtunurile intre ele, asteptandu-l pe servantul trei, care va face acelasi lucru, asteptandu-l pe servant patru. Un furtun de pompieri cantareste in jur de 25 de kilograme.
Un furtun de pompieri ud cantareste dublu. Niciodata furtunurile de antrenament ale pompierilor nu sunt uscate….

Toata aceasta rutina trebuie sa se intample într-un timp sub 50 de secunde, iar furtunurile intinse sa fie drepte, urmărind o linie trasă cu creta, pe asfalt. Furtunurile nu sunt niciodata drepte, iar asta se demonstreaza usor, dacă asta dorești să faci.

– Turcule, e a doua oară când arunci strâmb.
– Dom’ caporal, am aruncat doar de câteva ori până acum și…
– Dom Caporal ce, gâtu’ mă-tii de gogoșar, tu crezi că vorbești cu mă-ta?
– Să trăiți, dom caporal, permiteți să raportez!
– Așa gogoșare, vezi că înveți repede? Deci cu furtunele nu vrei, nu că nu știi. Ia hai, ia furtunul și bagă ture.

Ce trebuie sa faca, drept pedeapsa, pompierul, pentru ca nu a executat corect exercitiul? Ia furtunul in brate, il ridica deasupra capului, si da o tura de platou, aproximativ doua sute de metri, in fuga cea mai mare, pentru ca, dupa regulament, fuga mars in armata romana se executa in cinci secunde si 70 sutimi…pe 50 de metri. Iar pompierul e imbracat in uniforma de soldat, iar deasupra uniformei are prezantele de incendiu, facute dintr-un cauciuc gros si ignifug, are casca de pompier in cap, si deasupra capului, in maini, un furtun de 40-50 de kilograme.

Serios, nu e o glumă, așa sunt regulamentele militare făcute, ca să poți fi distrus cu cartea în mână. Ce contează că acel timp e de fapt recordul mondial la sprint, în armata română sunt doar semizei care se plictiseau acasă.

Dupa tura de pedeapsa, cu mainile tremurande, se trece la repetarea exercitiului. De obicei, cel care face aceste ture este calul de bataie al comandantului de pluton. Servantul patru. El alearga la fiecare exercitiu 80 de metri, pentru ca este ultimul care isi intinde furtunul. Iar dupa ce alergi 60 de metri, sa intinzi un furtun de 40 de kilograme, drept, devine aproape imposibil. Si atunci, e predestinat pentru inca o tura de pedeapsa.

– Ce faci soldat, de ce ți-ai dat casca jos, CE FACI, SOLDAT?!
– Să trăiți, Dom` caporal, permiteti sa raportez, imi dau cu mufa de la furtun in cap in timp ce alerg!
– De ce faci asta soldat?
– Permiteti sa raportez, ca sa imi sparg capul…
– Deci vrei să sabotezi armata? Ia lasă furtunul jos. Soldat, avioane inamice la dreapta!
Și sari jos, în stânga, cu fața în sus și mimezi că ai o armă în mână, în timp ce faci ratatatatatatata, mitraliind avionul acela invizibil care nu are altă treabă decât să îl atace pe soldatul Ametcea.

Si iar incepe intinderea de furtune. Si tot asa, toata noaptea. Nu, nu toata noaptea. NU toată lumea știe, dar somnul soldatului român este și el înscris în acel regulament militar. Pompierul roman are dreptul la odihna de la 5:30 la 6:00, dimineata, si de la 22:00 la 22:30, seara. In rest, e la dispozitia gradatilor. Așa că, este 5.30.
– Rupeti randurile! La dormitoare, fuga mars!

La dormitor, trebuie sa te speli, pentru ca nu ai voie sa te bagi in pat asa. Si sunt doar 4 chiuvete la doua plutoane, 24 de oameni. Deja e trecut de 5:30, dar cui ii pasa. Sa ajungi in pat e ultima dorinta pe care o poti avea in conditiile acelea.

Ne-am intind in paturi, nu, de fapt, ne-am prăbușit, lesinati la propriu, rugandu-se sa nu se mai trezeasca, sau sa se trezeasca, sa fie un vis, si sa fie acasa, sa…
– Desteptarea!! s-a auzit un bocanc ghintuit lovind ușa cu putere.
– Mai sunteti in pat?? Dormiti ca niste porci, miroase de la voi a lene! Afara toata lumea, la inviorare.

De-abia adormise, nici nu știam exact dacă am reușit să adorm sau doar îmi imaginam că dorm. Am sărit în echipament aproape adormit, cu o senzație de vomă în stomac, pur și simplu nu îmi imaginam cum o să reușesc să trec peste ziua aia nenorocită ce urma să vină.

Si se incepe o inviorare lejera, cu 5 ture de platou, un kilometru. Dupa asta, se trece la miscari de inviorare usoara, gen mersul piticului, saltul broscutei, tractiuni rapie la bara fixa.

Urmeaza dusul de dimineata. Ar trebui sa fie apa calda, dar cine isi mai aminteste de cand nu au avut apa calda? Merge si cu apa inghetata. Asa se cladesc adevaratele caractere. Barbieritul rapid taie fete si zgarie barbii, dar nu ai timp. Sunt 20 de minute in care trebuie sa faci totul, inclusiv patul, pe care cateodata, trebuie sa sara banul caporalului. Deh, daca nu sare, ghinion, vei avea placerea sa faci toate paturile din dormitor. Cata lenevie…

Masa de dimineata…un pachet de unt este taiat in patru. Sferturile ramase sunt taiate si ele la randul lor in patru. O lingurita de gem si doi biscuiti. Cana de ceai aferenta, si ai o masa copioasa.

Te ridici de la masa, mai flamand decat erai cand te-ai asezat si fuga la impartitul sectoarelor. Pentru un gogosar, sectoarele sunt ce mai placut moment al zilei. Iei carpe, de unde le iei nu priveste pe nimeni, si incepi sa stergi praful, sa dai lustru pe holuri, sa stergi WC-urile.

E foarte interesantă chestia asta din armata română. Trebuie să faci chestii, dar nimeni nu îți asigură, în vreun fel materialele necesare. AI nevoie de cârpe? Te descurci, nu interesează pe nimeni de unde. Ai nevoie de cremă de ghete ca să dai roțile mașinii de pompieri? Folosește crema ta de ghete, soldat. Dar tu ai primit doar o cutiuță de cremă mică, cutiuță care ajungem maxim o singură dată să dai toate roțile. De unde iei 30 de cutiuțe lunar? Nu e treaba nimănui, te descurci. Același lucru se întâmplă oriunde. Ai primit obligatoriu gestiunea veselei și lipsesc linguri și farfurii? E treaba ta de unde faci rost de altele, ele trebuie să fie. Îți lipsește un porc din magazie, pentru că ai făcut tot anul fripturi cadrelor angajate? Ghinion, soldat, caută porcul.

Ce inseamna sa dai lustru? E simplu. Coridoarele dintr-o unitate militara sunt din gresie alunecoasa. Acea gresie, dupa ce e spalata, si asta se intampla de doua ori pe zi, trebuie refacuta alunecos. Modalitatile ar fi doua. Una, ia soldatul o bucata de patura, cam de dimensiunea talpii piciorului, o pune sub talpa, si incepe sa dea din picior inainte si inapoi, pana cand pe patratica respectiva ramane stralucitor.

Dupa aceea, se muta o patratica mai incolo. Un hol de genul asta are vreo 30 de metri. O patratica are 20 de centrimetri, si trebuie terminat totul in 10 minute. Altă modalitate este ca doi soldați să ia o pătură întreagă, în care se pune un al 3 lea, pe care îl târăsc în fugă de-alungul coridorului. Aceasta e o modalitate bună și rapidă, dar periculoasă, dacă te întâlnești cu vreun cadru, pentru că, cu siguranță, vei primi o pedeapsă, doar distrugi bunurile armatei române.

Spalatul WC-urilor….acolo sunt de obicei cei pedepsiti, paria. WC-urile se spala intotdeauna cu periuta de dinti, iar rahatul uscat de pe margini se curata cu lama de ras. Desigur, toate ale soldatului respectiv. Cel mai plăcut e când sectoarele sunt anunțate cu o zi înainte. Pentru că toți “prietenii” plantonului de la WC se vor duce și se vor căca numai pe lângă vas, să fie bine, ca să nu fie rău.
Dupa un timp chiar nu iti mai e scarba, si chiar vomiti din ce in ce mai rar.

Spalatul vaselor…Teoretic ar trebui sa fie ceva simplu si usor, nu? Cu toata vesela in apa calda, vasele si oalele fiind din inox, s-ar termina repede.

Nu e chiar asa. Vasele se spala afara, la cismeaua din curte, nu in uriasele chivete din interior. La cismea, minune, nu curge apa calda, desi afara sunt minus 20 de grade. Nu ai detergent, pentru ca detergentul furnizat de ministerul de interne spală vase printr-o bucătărie de subofițer angajat. Si atunci, speli eventialele urme de grasime cu nisip, pentru ca ele trebuie sa straluceasca de curatenie, si sa nu fie unsuroase, altfel te-ai ars.
Si incepe ziua. O sa ajungi la final? O sa fii intreg?

Am ajuns la unitatea de la Băneasa într-o după masă foarte călduroasă, după o escală de câteva ore la unitatea mamă, detașamentul 2 de la Autogara Obor. La Băneasa trebuia să trecem prin ordalia instrucției pentru jurământ. Acel moment solemn prin care orice soldat român trebuie să treacă pentru a putea fi urmărit de poliția militară, dacă dezertează. Fără glumă, dacă dezertai, nu puteai fi numit dezertor și pedepsit de un tribunal, pentru că nu depusesei jurământul de credință pentru patria pe care o serveai.

A fost ușor horror primirea pe poarta unității băneasiene. Toți veteranii erau adunați la ferestre și ne aplaudau cu fluierături și strigăte de veselie:

– Bine ați venit, goga!!
– Am scăpat de sectoare, coaie!
– Din seara asta am sclav personal!
– Să fie nuntă!
– Daaaa, nuntă.

A fost nuntă, în prima seară.
Vlădescu a fost mireasa, iar Aripioară, mirele. Eu am avut norocul de a fi cameramanul. Un altul, Moisa, care era cam țigan și foarte negru, era cortina. Frații gemeni Vlad erau luminile. Sava, un tip înalt și foarte elegant, era DJ. Sava ăsta avea o poveste foarte ciudată. Deși peste 20 de ani, locuia cu părinții, nu avea prietenă și nu avea, de fapt, prieteni deloc. Toată armata nu au fost în vizită la el decât prietenii săi, iar când a plecat, în ultima zi, nici măcar nu ne-a salutat, și-a luat părinții în brațe și dus a fost. Întotdeauna persoana sa a fost o enigmă pentru mine. Ai fi putut crede că ura pe toată lumea, așa cum eram mai mulți. Dar nu era deloc așa, dimpotrivă, era un tip extrem de curajos și săritor, te ajuta cu orice ai fi avut nevoie.

Doar că, după ce trecea momentul, pur și simplu se reîntorcea la ale sale. Care ale sale însemnau cântatul tot timpul și exercițiile de beatbox, pe care le învățam și eu. Dar, era un băiat foarte bun. Și o enigmă. La fel cum era și Răzvan, acum cunoscut drept Răzvan Ciobanu, creator de modă, care și el mi-a fost coleg. La fel, un tip extrem de săritor, curajos, dar retras complet și fără nici cea mai mică intenție de a lega prietenii cu cineva.

Nunta gogoșarilor, la pompieri, e un spectacol. Astfel se cerebra noul ciclu intrat în armată. Atunci mi se părea o umilință extremă, dar acum, privit în urmă, nu e chiar ceva îngrozitor.

Ne-am trezit toți, dintr-o dată, în atenția tuturor dormitoarelor. Ni se părea că suntem mici și goi, expuși în fața tuturor, în timp ce toată lumea ne arăta cu degetul. Adevărul este că eram super haioși, ca niște oi speriate, îngrămădindu-ne ditamai huidumele unul în spatele celuilalt, poate scăpăm neobservați și nu se ia nimeni de noi.

Nunta avea niște personaje cheie, care marcau, nu-i așa, trecerea de la stadiul de copil la cel de bărbat, mirele reprezentând țara care te fute. Sau invers. Sau mireasa. În fine, irelevant, cert e că a fost un circ cu gogoșari.

Mirele și mireasa trebuiau să intre în cameră purtați de nași, printr-o ușă cu cortină. Cortina era colegul țigan, care se dădea la o parte în ritmul în care îl împingeau cei de lîngă culoarul de trecere al mirilor. Cortegiul era filmat de cameraman, care ținea pumnul la un ochi, iar cu mâna cealaltă învârtea o manivelă imaginară, făcând din gură sfrrrrrrrrrrrrrr, în ritmul în care se învârtea filmul. Băieții de la lumini făceau ca ciocul raței din palme, cu mâinile întinse, în timp ce urlau ROȘU, VERDE, ALBASTRU, ALB, REFLECTOARELE LA MAXIM, în timp ce aveau în jurul lor câțiva nefericiți care suflau aburi calzi pe gură, ca să se simtă căldura insuportabilă a luminilor. DJ-ul cânta de zor imnul româniei, îmbrăcat în chiloți și cu o șosetă pusă în cap, cu mâna dreaptă la inimă iar cu stânga mimând că învârte la platane.

La un moment dat, nașii se opreau și se făceau scăunele pe care se așezau mirii, în timp ce restul se învârteau în cerc în jurul lor, ținându-se de mâini și cântând în gura mare Ia-ți mireasă ziua bună, bine ai venit la pulă, în rotație. De fiecare dată când se rostea cuvântul pulă, veteranii de pe margine își puneau mâinile la prohab și simulau o penetrare, în timp ce răcneau HUUUUUU.

Da, a fost destul de înfricoșător, la vremea respectivă. Nu puteai să nu te gândești că nu știi unde dracu ai ajuns și dacă mâine dimineață ai rozeta întreagă sau nu. După mai mult timp, am aflat că, de fapt noi, în București, eram protejați și era complet interzis să ni se întâple lucruri rele, pentru că dintre noi, mulți erau pilele și relațiile diverșilor oameni politic ai zilei sau feciori de cadre militare din varii locații. În alte părți însă, nu a fost chiar așa jucăuș. La una din unitățile GAZ, unde se creșteau animale și erau aduși în general cei ce făcuseră așa ceva acasă, gen ciobani, unul din bucureștenii trimiși acolo a fost pus, de bun venit, să le sugă pula, prin ciorap, tuturor veteranilor din dormitor. A fost un circ imens, cu procuratură, închisoare pe mulți ani și multă, multă bătaie pentru cei implicați.

A nu se înțelege că pula sau sexul era vreo chestie tabu în armată. Mersul la târfele de la gară era ceva normal, pe timpul nopții, dar o să revenim la asta. În rest, simulări de acte sexuale din plictiseală sau leapșa pe biscuite. Leapsa pe biscuite, sau pe felia de pâine, e un frumos joc de societate din armata română, joc în care cei implicați stau în cerc în jurul unui scaun pe care stă acel biscuite, în timp ce se masturbează. Fiecare dintre ei ejaculează pe biscuite, iar ultimul care termină, mănânca delicioasele bucate. Da, am participat și eu, dar pot să spun cu mâna pe inimă că nu am mâncat niciodată așa ceva. Acum, dacă mă gândesc, unii dintre noi pierdeau cam des.

Nunta s-a terminat cu frumoasă o călătorie cu metroul pentru miri și nuntași. Metroul înseamnă că fiecare dintre participanți era băcat su pat, cu valiza în față, valiză pe care o împingea pe sub paturi, la semnalizarea unor semafoare care strigau verde sau roșu. Semaforul care greșea și se ciocneau doua valize băga rapid 10 flotări. Rapid, ca să nu cumva să încurce traficul.

Cam așa s-a terminat prima seară de armată. O nuntă, o călătorie cu metroul, câteva lacrimi scăpate înainte de somn, multă frică, mult dor de casă, de Geanina, de viața de dinainte. Regretam cu fiecare fibră a ființei mele decizia mea. Cum pula mea am renunțat eu la viața de om normal ca să ajungi aici să își bată pula de mine niște analfabeți?