Prima datâ când am folosit poxilină a fost când mi-am spart radiatorul la novă, cu largul concurs al lui Adrian Cristea. Îmi ziceau oamenii de soluţii de astea lumeşti de lipit radiatorul, cum ar fi săpunul sau câteva ouă proaspete turnate în fluidul de răcire, dar eu nu şi nu, pentru maşina mea, ce e mai bun.

Aşa că am pus poxilină. Pentru cine nu ştie, poxilina e o chestie formată din 2 plastiline de culori diferite, pe care trebuie să le amesteci bine bine, ca să se întărească. M-am murdărit ca naiba, că trebuie să le frămânţi în mână până se omogenizează şi trebuie să şi cureţi bine locul aplicat, lucru nu foarte uşor de făcut, când eşti pe marginea unui trotuar pişat de câini, sub o novă. După ce l-am amestecat bine bine, am lipit radiatorul gospodăreşte, i-am dat până şi formă de colţ, am netezit şi gata, hai să vedem până mâine.

A 2 a zi, pun apă în radiator, pfuuu, nu mai curgea nimic, senzaţional, băi ce bună e poxilina asta. Dau drumul la motor, verific ulei alea, hotărât să plec la service, să schimb radiatorul, aşa că trântesc capota maşinii cu nădejde.
Şi aud un poc uşor, după care un susur continuu de apă. De la trântitură, căzuse dopul meu de poxipol, aşa de frumos lucrat. Neted, cu colţ, senzaţional. Nu mai zic că şi perfect întărit. Doar că deloc aderent la metal. M-am mai uitat o dată pe prospect, scria mare, lipeşte metalul. Beton. NU L-A LIPIT.

Acum vreo câteva săptămâni, mi-am luat lipiciul numit picătura, pentru că, prin nuştiu ce eveniment, plasticul ăla care îmi susţine numărul la FoFo are onoarea de a cădea când închid portbagajul. Aşa că am luat Picătura, să lipesc o fâşiuţă mică de plastic.
Am lipit, a ţinut fix până la primul val de frig, când a căzut relaxată şi lipitură şi tot. Deşi scrie că lipeşte plastic şi rezistă la temperaturi cu minus.

No, nu mai sănătoasă e metoda cu chibritul şi cuţitul?

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.