A fost odată Mahometcea

(azi, una tristă – dar viața nu e mereu ca pe instagram)

Muncit de mic și trezit pe la ore la care alții încă se scărpinau în izmene, moșneagul de tata a deprins chestia asta cu sculatul de dimineață. Bă și când îl mai lăsa Alzheimerul, n-avea stare și ne suna pe toți.
– Alo, George Washington?
– Ce faci, tată?
– Scularea, băi, putori capitaliste! Că nu poate Ștramp să facă el America aia Mare dă unu singur.
– Hai, tată, culcă-te, că se descurcă el.

[…]
Centrala de încălzit merge în șuturi, am o țeavă la subsol fisurată, plus coana Tanța care nu mai tace. Pentru ăștia mai noi, coana Tanța e doamna Sculăreasă care are-o gură cât o șură și o palmă drăgăstoasă când vin eu târziu acasă.
Așa că frământat de cum să le rezolv pe toate am deschis un ochi pe la 5.
[…]

Culmea, acum mă gândeam eu la tata.
La casa aia mică dar veselă pe care el și mama o făcuseră când eram mici. Munceam la grădină până când într-o zi au venit niște neni cu șapcă și cravată și au ales câțiva țărani din sat – printre care și tata – și i-a trimis în delegație la Brașov, să aducă tractoare.

Pe drum, noaptea, cu trenul, dă-i c-o țuică, dă-i c-un vin…
– Mai e mult până acolo?
– Ia ieși bre și vezi ce gară e.
A ieșit unu’ nea Sandu și-a zis
– Mai e pân’ la Brașov, aicea e stația Trăiască și Înflorească Scumpa Noastră Patrie.
Și-n altă gară a zis – tot așa împleticit –
– Aicea e halta Stima Noastră şi Mândria, Cea­u­şes­cu – România
Până când s-au trezit ei, trecuseră de Brașov, că ăla citea doar inscripțiile de pe gări.

E și după ce au adus tractoarele în sat am aflat că nu mai aveam grădini. Că acum ele aparțin tuturor și trăiască și-nflorească și cu stima și mândria.

Pe urmă, a venit într-o zi un perceptor și ne-a ținut o cuvântare la tot satul, chiar în curtea grădiniței.
– Prin grija partidului veți fi împroprietăriți cu o locuință.
– Dar noi avem unde sta, a zis nea Panaite, un vecin.
– Aveți, aveți, dar apă de unde luați? Luați apă să beți, să udați grădinile, să udați ulițele, să dați la oi, la vaci, să spălați porcii, de unde atâta apă? Din resursele statului, da? Din resursele statului, tovarăși. În timp ce alții mor de sete în lumea asta dumneata iei apă și pui la oi fără să te-ntrebe nimeni nimic. Păi apa aia nu e de la matale din pământ, ea vine din izvoarele țării.

– O să ajungeți să ne luați și aerul… a bombănit nea Panaite.
La vreo două săptămâni, a venit tata dis de dimineață, pe soră-mea a luat-o în brațe cu tot cu pătură iar pe mine i-a făcut semn lui frate-miu să mă ia. Și cu toate perdelele trase la geamuri ne-a strâns în hol și ne-a zis pe vocea lui domoală de ardelean:
– Nu vă fie teamă, vi-i scoate io de-aici.

Când am ieșit afară, casele de peste drum nu mai erau.
Un regiment întreg de buldozere, excavatoare și autogredere păzite de milițieni rădeau tot ce prindeau în cale sub atenta coordonare a unor neni cu șapcă și cravată.
Și ne-am strecurat toți pe ușa de la bucătărie să ieșim prin spate, doar că unul din ăștia cu șapcă și cravată ne-a văzut și-a strigat la noi.
– Ia stați pe loc, tovarăși!

Tata ne-a făcut semn să fugim și s-a întors să vorbească cu el.
Iar mama m-a luat de mână și nu m-a lăsat să mă uit înapoi însă l-am văzut pe nea Panaite cum zăcea în stradă înconjurat de milițieni. Când am ajuns în câmp satul se vedea doar ca un nor roșu de praf.
În seara aia am dormit la bunicul unui coleg. A venit și tata mai târziu dar n-a vorbit cu noi, era plin de sânge și s-a dus să se spele într-un lighean, afară.

A doua zi eram proaspeții locatari ai unui apartament din rețeaua de sistematizare într-o comună alăturată, fără încălzire dar cu sobă de lemne.
N-aveam lemne, dar aveam sobă – și cam atât era tot ce aveam.
Începeam o viață nouă, fără nimic, de la capăt.
A, și aveam telefon. Era pentru prima dată când vedeam un telefon și-am vrut să ridic receptorul dar m-a învățat tata că s-ar putea ca-n receptor să se ascundă unul cu șapcă și cravată.
L-a ridicat el din furcă și când a văzut că nici ton nu avea a zis așa în glumă:
– Alo, to’arșu prim? Aș dori să transmit mulțumiri din inimă partidului și mai ales to’arșei Alexandrina Găinușe.
[…]

Când mă uit la ceas, pfuu, s-a făcut târziu.
– Scularea, băi, putori capitaliste!
Mă duc să-mi iau ce-mi trebuie pentru centrală și țeavă.
Am vrut să sun să-l trezesc, dar n-am unde să-l mai sun, și nici moșul n-are cum să mai sune decât în amintirile mele.