Săgeată

Cred că v-am mai povestit despre poetul Matei Agigea.
Pentru cei care-au pierdut episodul, reiau descrierea pe scurt: plete, barbă, privire neînțeleasă, tatuaje peste tot, pelerină de piele, bocanci de armată, aspect general neîngrijit dar talent cu carul.

Ca orice poet de statura lui, talentul era însoțit și de pasiunea pentru sticlă. Nu știu dacă l-am văzut de vreo 3 ori treaz dar niciodată turmentat, ci doar așa cu ochii sticlind și leneși, înțelegători și călătorind în univers.
Doar că meseria lui de bază nu-i permite să să bea la serviciu, el fiind sondor pe o platformă marină – stă o lună pe mare, o lună acasă. Iar când stă acasă rupe barurile.

Publicul constănțean îl știe sub numele de Săgeată că umblă cu un corb pe umăr pe care-l cheamă Săgeată.
Mă rog, nu e corb, e cioară, vă povestesc tot pe scurt cum s-a împrietenit el cu cioara.
Eram în fața bibliotecii, zic să verific un glob cu bec care nu mai merge.
Iau scara și când să urc apare Matei.
– Ce faci, maestre?
– Bine, maestre.
Mna, așa ne salutăm noi poeții.
– Uite, schimb un bec.
– Hă, zice el, păi becurile nu se schimbă, ele se transformă.

Mă urc pe scară, dau să desfac globul, șurubul înțepenit.
Îmi dă el un patent de jos, încerc și cu ăla, tot nu mergea. Îi dau patentul, cer șurubelnița, când se mișcă așa puțin, trag de el.
Când am tras, din globul aburit au început să iasă niște viespi care m-au înconjurat rapid. Eu mă apăr, dau c-o mână să nu scap globul, Matei de jos:
– Lasă maestre, că te salvez eu.
Și începe să arunce cu scule în direcția viespilor. Mi-a trecut un patent pe lângă nas, fâlfâie și-o cheie franceză pe la ureche, aruncă cu nu-știu-mai-ce, cobor, o iau la fugă, el tot arunca cu scule spre mine, și dintr-odată se oprește brusc și nemișcat.
Eram deja departe, el se oprise ca o statuie și privea în gol.
L-o fi lovit inspirația, ce naiba?!…
De unde, el lovise cu patentul un pui de cioară și i-a rupt aripa.
L-a îndurerat așa de tare că l-au înțepat și vreo două viespi, dar el nu se mișca, stătea lăcrimând cu puiul de cioară în brațe.
Ei, și puiul ăla – mai trist ca a lui Brătescu-Voinești – a devenit prietenul lui cel mai bun.

Într-o zi, din vorbă-n vorbă, zice:
– Maestre, hai nu vii cu noi la platformă? Mergi cu vasul de aprovizionare până acolo, vezi și cum e pe platformă, e un sentiment unic să fii înconjurat doar de ape – și pe urmă te întorci cu celălalt echipaj.
Eu precaut întreb:
– Auzi, dar nu vă vizitează rușii pe-acolo?
– Ă, zice, a venit odată un pescar rus dar până să-l salvăm noi l-au mâncat rechinii.

Pfaide capul meu, m-a luat așa puțin cu frică, dar hai s-o fac și pe-asta, că n-am văzut niciodată o platformă de-aproape.
La plecare erau ceva nori, dar nu i-am băgat în seamă. E și dacă plouă asta e, doar nu se umple marea.
Îl ajut să își încarce echipamentele, ce mai avea el pe acolo, vine și c-o ladă de pește la gheață.
– Am luat să facem și noi un grătărel.
– Păi n-aveți mă pește destul în mare?
– A, zice, ăsta e special, e un soi de crap mărunt de apă dulce, le fac surpriză la colegi.
Adevărul e că erau frumușei, grăsuni – ummm bun! mă gândesc – și aruncă lada pe punte.

Au venit și colegii, hai noroc, vine și căpitanul, hai să plecăm, vânt din pupa!
– Bă băieți, zice căpitanul, țineți pumnii că în larg e un pic de hulă dar ajungem noi, nu vă faceți griji.

Ce să nu ne facem griji că într-un sfert de oră a început – băi nene – o furtună de se zguduia pluta aia ca tagadaua. Niște valuri mari cât vârful Omu, vasul trosnea din încheieturi, ne țineam de pereți, căpitanul era alb la față…
Deși tata m-a învățat că religia e o alegere intimă și nu e nevoie să cred în ceva, ăsta a fost momentul în care am devenit brusc religios.
– Înger, îngerașul meu, cum scap de aicea eu…
Ăia mai bătrâni se puseseră în genunchi, se rugau de familie și de copii, eu îmi spovedeam toate păcatele cu tot ce-am pupat de la Marinela încoace.

Mateiaș al meu stătea nemișcat, cu brațele încrucișate, privea marea poetic.
– Băi, Matei, murim!
– Eh, zice, și-așa, ce rost mai are viața…
Ce dreacu l-a apucat pe ăsta?
Zic stai să vezi că ăsta știa de furtună și m-a chemat să fiu martor la moartea lui, să spun generațiilor viitoare care-au fost ultimele cuvinte ale poetului.
– Maestre, zic, murim toți, rămân ăia corigenți.

Cu chiu cu vai am ajuns la platformă.
A trecut furtuna, ne-am potolit, am vizitat sonda, sala de tenis, cantina, el tot visător și abătut.
– Ce-ai maestre? Ai trecut pe lângă urâtă și te-a fulgerat? Hai mai bine să facem un grătărel. Unde e lada?

La care poetul, duce mâna spre orizont și începe să recite spre valuri:
Te blestem Mare Neagră disjunsă
Din abisul de ape cărunt,
C-ai băut vodca mea cea ascunsă
În sticluțe din crapul mărunt…

Voi vă dați seama ce chindie au tras rechinii în seara aia?
– Băi Reki, ai gustat mă din peștele ăsta?
– Nu Nașu, e bun?
– Bun, bun, dar cam are gust de rusnac.