Sunt din generația care a prins apogeul generației de aur din forbalul românesc. Îi știam pe toți, îi cunoșteam pe toți încă de când erau la tineret speranțe pe la echipele de club, visam echipele la care jucau, urmăream orice articol despre ei prin presă, știu exact când s-a dat la ProTv momentul nașterii lui Ianis Hagi, de exemplu.

Nu prea m-a dat pe spate niciodată Hagi, ca jucător. Ok, nu i-am contestat niciodată genialitatea, dar stilul lui de joc nu era pe gustul meu. Mie îmi plăceau verticalizările, atacurile care căutau vârfurile și care se terminau cu șuturi la poartă, nu mingicăreala aia de dribling la centrul terenului, pasă laterală, iar dribling, pasă înapoi, iar dribling, pasă la portar și tot așa, de îmi venea să îmi iau câmpii când vedeam fazele astea.

Atunci când s-a retras, Hagi a avut ghinionul de a fi cel mai bun fotbalist român în viață. Astfel, a fost transformat în locomotivă de tracțiune pentru toate notabilitățile momentului, care l-au făcut antrenor la națională, la Steaua, iar la națională, pălării evident prea mari pentru un antrenor neexperimentat, venit dintr-un jucător mare. Tu, Hagi, ca jucător genial, vezi jocul într-un fel, dar jucătorii tăi nu sunt 10 Hagi, sunt niște mediocrități adrianmutiste și cocainomane, nu ai de unde.

Și asta a fost lecția umilinței pentru Hagi. Bătut de toți, peste tot, anatemizat, aruncat la groapa de gunoi însuși de ciobanul căruia îi devenise naș, numele său era echivalent cu bătaia, mai rămâneau să înceapă să apară scandalurile tip Maradone și aveam tot tacâmul.

Dar nu a fost așa. Omul Hagi a învățat lecția și a ales să o ia, ca și în cariera de fotbalist, de jos. Și-a făcut, construit și crescut, LA PROPRIU, echipa SA de fotbal, cu fotbaliștii săi, crescuți și antrenați de el. Din cel hulit de toți, a ajuns antrenorul echipei care a dat cei mai mulți jucători la echipa națională care ne-a făcut mândri la Euro.

Știți de ce am scris de el?
După ce i-a învins pe cei de la CFR în nuștiuce cupă a româniei, în loc să exulte, Omul Hagi a declarat doar că CFR trebuie să își revină și să lupte în cupele europene, iar el este suporterul lor.

Prostia asta nu am înțeles-o niciodată. De când eram mic, priveam, alături de tatăl meu, orice mei, al oricărei echipe românești, în cupele europene. Stelist fiind, mi se fâlfâia dacă e Dinamo, sau Rapid, sau Craiova. Îmi era indiferent, era o echipă românească, așa că eram suporterul ei numărul 1 în acel meci.

După care m-am lovit, în ultimii 10 ani, de încrâncenarea asta idiotică din jurul suporterilor de fotbal români. Huăă, joacă Steaua, muie oilor, muie Dinamo, muie muie muie etc. Fix popor de cretini. Nu mai zic de primul moment în care am constatat că sunt câte unii care, dacă juca o echipă românească cu ceva străini binecunoscuți, gen Barcelona, Milan, plm, nu mai știu care e pe val acum, erau Muie Steaua, eu țin cu Barcelona! Cum adică să nu ții cu echipa din țara ta, dar tu ești fan Barca, mă-nțelegi, CR7 king.

Dar destulă bătaie de câmpii.
Acum 7 ani am fost timp de 2 luni în preajma lui Hagi. Ca blogger, nu vă imaginați cine știe ce. Nu am avut ocazia să îl cunosc prea bine, la cât de asaltat era de oameni când apărea, nici măcar o poză cu el nu am reușit să am, am făcut una cu un cardboard, să țin minte că am fost acolo.

Dar din cât am reușit să îl văd, să îl ascult sau să îi vorbesc, pot să vă spun că nu am întâlnit niciodată un fotbalist mai blând, mai calm, cu bunătate în ochi, fără țipete, fără să se răstească, tot timpul cu o vorbă bună chiar și când certa pe cineva.

Mno, omul acela e Gheorghe Hagi, omul care ne-a mai făcut o dată să ne bucurăm la un european și, acum, a câștigat ceva cupă a româniei.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.