Eu am fost genul de elev leneș. Cel căruia toți profesorii îi spun Brânză bună în burduf de câine. Începând cu clasa a 5 a, după ce m-a păcălit mama că îmi ia bicicletă dacă iau premiul 1 (și nu mi-a luat) nu am mai învățat niciodată pentru școală. Întotdeauna am fost strict cu ce rețineam din clasă și nimic mai mult. Inclusiv pentru BAC sau admiterea la facultate nu am învățat. Și le-am luat. Desigur, nu cu crenguțe de laur, dar nici nu mi-a păsat vreodată de ele.

Ideea e că, fiind leneș, nu am stat niciodată să fac copiuțe. Pentru că întotdeauna mi s-a părut o muncă titanică, făcută absolut degeaba, pentru că dacă mă apucam să citesc și să scriu copiuțele, învățam și subiectele. Ceea ce s-a și întâmplat o dată, la ceva examen la fizică, unde m-am apucat să scriu cu acul pe pixul BIC toate formulele de care aveam nevoie. Formule pe care le-am învățat și, desigur, îmi părea rău că le-am învățat, nu am apucat și eu să simt fiorul celui ce copiază.

Din ce știu, în clasă predomina, la fete, copiuța sub fustă, pentru că nu le căuta nimeni acolo, iar la băieți, acordeoanele puse sub haină. La mine predomina cartea pe bancă, pentru că, fiind în banca 1, nu mă urmărea nimeni niciodată, accentul era pe cei din spate.

Voi ce metode foloseați?

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.