medicii blestemati

Scris de Sabotor

Sistemul:
Tatal meu a inceput acum 7-8 luni sa se planga de dureri de spate. De atunci l-am tot trimis la medic. De familie, neurolog, reumatolog, samd; si la clinici de stat si la clinici particulare – deh, dai un ban si au mai multa grija de bolnav, nu? A fost peste tot pe unde l-au trimis medicii, de la un moment dat ne tot certa pentru ca insistam atat de mult sa mearga la medic cand nu-i descopera nimic si totul e in regula. Practic n-a fost luna in care sa nu mearga la cate un control, analize, investigatii, radiografii. De fiecare data, raspunsul era invariabil acelasi – e batran, are o vertebra tasata, e normal sa-l doara. Dar nici o problema, marim doza de analgezic. Facem si toate analizele de sange posibile, sa fim siguri. Totul era ok.

Si a fost ok pana acum o saptamana. Acum o saptamana s-au intamplat 2 lucruri:
– n-a mai putut sa stea in picioare
– a venit rezultatul de la un RMN unde a fost trimis intr-un final de un – culmea – hematolog unde a ajuns datorita unui cardiolog la care a ajuns pentru ca i se ridicase tensiunea (din cauza unor medicamente prescrise de doctorii dinainte).

Rezultatul de la RMN a fost crunt: tumoare de 7 cm / 5 cm la coloana care s-a infiltrat in canalul medular si apasa pe maduva, motiv pentru care in momentul de fata isi controleaza foarte greu picioarele si nu poate sta in picioare. A fost internat de urgenta la neurochirurgie, unde i-au mai facut o tomografie. Tomografia a confirmat tumoarea de la coloana, plus metastaze la plamani, ficat si inca 2 oase. Verdictul medicului neurochirurg a fost scurt si la obiect: n-avem ce sa mai facem. 0 sanse. C’est la vie.

Am discutat cu medicul, l-am intrebat daca au de gand sa-i faca ceva in afara de a-i administra calmante. Mi-a zis ca nu. L-am intrebat daca ne poate prescrie aceeasi medicatie care o primeste in spital si sa-l luam acasa, daca n-au de gand sa-i faca nimic. Mi-a zis ca-i ok si ca e mai bine – ca o paranteza: cu toate astea, pe foaia de externare scrie ca a fost externat pe proprie raspundere (de acord, noi am cerut), dar si ca a fost externat impotriva recomandarii medicului (cam gresit; nu ne-a zis ca ii va fi mai bine in spital); in fine, asa o fi vreo procedura de la ei. Mi-au mai recomandat ca dupa ce il externam sa mergem la spitalul de oncologie, sa fie inregistrat in regim ambulatoriu, pentru a-i putea fi prescrise calmante, ca ei ne dau medicatie doar pentru 10 zile. Asta a fost intr-o Duminica.

Cand i-am spus tatalui meu ca-l luam acasa s-a bucurat extrem de mult si inteleg de ce. In spital era extrem de cald, nu era absolut nimic de facut – n-aveau nici macar un parculet cat de mic in care sa poata iesi bolnavii; chestii dinastea sunt doar in filme. Exista un program de vizite, ca in orice spital, pentru ca bolnavii au nevoie de liniste, sa se poata odihni.

Dar asta nu impiedica asistentele sa vorbeasca tare, sa faca galagie, sa tranteasca usile si sa se planga ca familiile bolnavilor sunt dezinteresate si nu sta nici un membru al familiei tot timpul langa bolnav ca sa-i dea de mancare, sa-l duca la baie si asa mai departe.

Din punctul lor de vedere era mai putin important ca taman ala e rolul lor, al asistentelor; era mai putin important ca regulile spitalului interzic asta si culmea, tot asistentele trebuiau mituite ca sa stea cineva non-stop cu bolnavul. Tatal meu nici macar noaptea nu putea sa doarma – exact sub geamul salonului erau niste aparate de aer conditionat care mergeau non-stop si bazaiau suficient de tare incat sa nu-l lase sa doarma.

Ticalosii:
(lucruri povestite de taica-meu)
Pentru ca taica-meu nu mai putea sa stea in picioare, maica-mea a sunat intr-o dimineata la salvare. La 8 dimineata a venit salvarea si l-a dus la Salonta. Medicul din Salonta a cerut rezultatul de la RMN prin fax (l-a informat maica-mea ca s-a facut un RMN si ca taman in acea zi ar fi trebuit sa mearga la Oradea dupa rezultat) si cand a vazut cum sta treaba a zis ca intr-un spital mic dintr-un orasel nu prea are ce sa faca, asa ca il trimite la Oradea. Pana aici totul a fost ok, inca nu se lovise de ticalosi.

Dar a ajuns in Oradea, la urgente. L-au tinut acolo ceva timp, pe o targa, fara sa aiba pe cineva langa el, dupa care l-au trimis la “plamani”. Tot cu salvarea, ca e in alta parte a orasului. Acolo l-au mai tinut un pic, tot asa, pe targa, fara cineva langa el, dupa care l-au trimis inapoi la urgente. La urgente l-au mai tinut inca ceva timp, tot singur, tot pe targa. Iar in tot timpul asta nici un doctor si nici o asistenta nu-i ziceau nimic nici lui nici mamei mele, care astepta pe holurile spitalelor.

Pe la ora 14 intreaba taica-meu o asistenta ce se plimba p-acolo daca au de gand sa-l mai tina mult pe targa aia, iar asistenta a reactionat exact asa cum a invatat-o sistemul medical romanesc – s-a ratoit la el: “ce, te grabesti undeva?”. Taica-meu, cu bun simt, ii raspunde politicos ca nu se grabeste niciunde, da’ sunt totusi 6 ore de cand e tot pe targa, nu stie cat timp mai trebuie sa astepte pe targa aia si in curand ar avea nevoie sa mearga la baie, ca tot omu’.

Asistenta i-a dat scurt o plosca si i-a zis “Fa aici!”, insa taica-meu, fiind mai rusinos, i-a raspuns: “Doamna, nu vreau sa fac in plosca pentru ca mi-e rusine, in plus nu e chiar urgent asa ca pot sa mai astept daca mai dureaza doar o ora-doua. Si in fond am nevoie doar de putin sprijin pentru ca pot sa merg, daca am sprijin”. Din toata treaba asta, asistenta a inteles doar “nu vreau sa fac in plosca” asa ca a decretat scurt “Atunci sonda urinara!” si si-a chemat 2 asistente in ajutor ca sa-i puna sonda, in ciuda protestelor tatalui meu (cand mi-a povestit partea asta, avea lacrimi in ochi).

Pana la urma, pe la ora 16 a fost internat la neurochirurgie.

(chestii traite de mine)
Marti, la 2 zile dupa externare (Luni a fost zi libera), am ajuns si la spitalul de oncologie din Oradea. Frumos, nou, renovat, a scris in presa de el. Am intrebat la receptie daca pot sa vorbesc cu un anume medic oncolog (recomandat de medicul de familie al tatalui meu); mi s-a raspuns direct cu “Programare aveti?”. N-aveam, evident, asa ca am fost informat ca doar peste aproximativ o luna se poate face programare. Sau sa sun la cabinetul particular al medicului. Ok, atunci pot sa vorbesc cu un alt medic oncolog? Desigur, imi raspunde doamna de la receptie, maine la “domnul” doctor Corbu. Atunci imi faceti programare pentru o anumita ora? Nu, nu e nevoie. Mindfuck.

Sun si la cabinetul particular, dar aveau timp abia peste 2 zile. Am ales sa vin totusi a 2-a zi si la centrul de oncologie ultra modern al Oradiei, ca deh, poate rezolv cu spitalul de stat si nu mai ajung la privat. Nu pot sa zic decat ca am fost un mare Fraier. Fraier cu F mare.

Am revenit deci a 2-a zi la ora 10, la “domnul” doctor Silviu Corbu. La el stai si astepti pe culoar la cabinetul de ambulatoriu. Iese “domnul” doctor Corbu din cand in cand si invita oameni inauntru, dupa cum are chef. Nu e o asistenta, ceva, pe care sa o informezi ca ai nevoie sa vorbesti cu “domnul” doctor. Nu, stai pe culoar ca un tampit si astepti sa treaca pe acolo “domnul” doctor ca sa poti sa-l tragi de maneca sa te bage si pe tine-n seama. Si era acolo o multime de oameni, unii care voiau prelungire de concediu medical, altii care aveau nevoie de tratament si calmante si asa mai departe; toti acesti oameni asteptau sa fie bagati in seama de “domnul” doctor.

Plus eu si inca o doamna cu aceeasi problema (parinte cu problema grava, care avea/va avea nevoie de calmante). Se pare ca noi am tras paiul cel scurt, ca am stat acolo 3 ore si ceva sa-l auzim pe “domnul” doctor cum striga la pacienti. Efectiv striga la ei fara pic de jena, de aveai impresia ca esti intr-o inchisoare comunista, la ora de reeducare a detinutilor politici.

Vorbim de oameni cu cancer, sau care au un membru al familiei cu cancer, dar pentru care “domnul” doctor nu avea deloc de intelegere si nici vorbe blande. Doar strigate si umilinte. Il auzeam de pe coridor cum urla la cate un pacient. Sau cum ii recomanda unei femei care se plangea ca ii e rau “da’ ce sa-ti fac eu? daca ti-e rau, du-te la urgente, in pula mea”.

Dupa aproximativ 5 minute am vrut sa plec, imi era mie greu de suportat modul in care isi batea joc de sarmanii oameni, dar gandul ca tatal meu avea nevoie de calmante m-a facut sa raman. Cand nu urla la pacienti, “domnul” doctor Corbu se plimba ca un Dumnezeu printre niste oameni pentru care el reprezenta sansa la viata sau macar la o viata dar fara suferinte, cat o fi ea de scurta. Intr-un final am reusit sa-l abordez pe “domnul” “Dumnezeu” si dupa ce a expediat-o rapid pe o femeie cu “si ce sa-i fac eu, la ce analize are moare in 2 saptamani” am incercat sa-i explic problema mea.

Nu cred ca a inteles mare lucru, era foarte ocupat sa citeasca hartiile unui alt pacient (eram 3 oameni in cabinet la “domnul” doctor, cu 3 probleme diferite) in timp ce-mi explica mie ca el n-are ce sa faca, trebuie radioterapie. Nu are ce sa faca pentru ca, citez: “Tu vrei un tort, dar eu sunt brutar. Tie iti trebuie un cofetar”. I-am repetat ca inainte de a discuta despre tratament si alte chestii, ne trebuie calmante pentru ca se termina cele prescrise la iesirea din spital, dar degeaba, n-a avut urechi sa auda sau chef sa scrie o reteta. Radioterapie de urgenta, tot asta repeta. Pana la urma m-am gandit ca poate obtin reteta de la radioterapeut, ca tot cancer trateaza.

Imi arata asistenta “domnului” Corbu unde e receptia, ma duc acolo si le spun ca sunt trimis de “domnul” doctor; totul e ok, dar sa vezi facut – doamna radioterapeut care e la urgente e bolnava, asa ca incearca-ti norocul in alta parte. M-am dus cu tupeu inapoi la “domnul” doctor, care a fost destul de dragut sa ma trimita la o alta doamna radioterapeut, cu recomandarea “sa astept cu rabdare”. Asta cu rabdarea n-a fost mare problema, aveam destule rezerve de rabdare desi deja erau aproape 4 ore de cand asteptam. Ma rog.

Doamna radioterapeut – pe care am uitat cum o cheama – a fost mai omenoasa. N-am asteptat mult, doar 5 minute pana a iesit din cabinet si m-a remarcat imediat – in fond, eram o figura noua printre pacientii dansei. M-a intrebat ce e cu mine; i-am raspuns ca m-a trimis “domnul” Corbu. “Aaaaa”, a facut, “da, da, te rog asteapta cu rabdare pe culoar”.

Si a plecat, lasandu-ma sa astept cu rabdare timp de o ora si jumatate. I-o fi fost greu sa-mi zica “ba, tampitule, mergi si bea o cafea pe undeva, ca eu ma intorc peste o ora”. Sau poate o fi vrut sa vad indeaproape oameni care se lupta cu cancerul, cine stie. In fine, s-a intors intr-un final, au intrat niste pacienti si apoi a venit si randul meu. Aici am fost singur in cabinet, probabil doamna radioterapeut tine mai mult la confidentialitate decat “domnul” Corbu.

Dupa ce s-a uitat peste analize mi-a zis ca nici din punctul ei de vedere nu mai e nimic de facut, tot ce poate incerca e o sesiune de radioterapie, cu doza mai mare. Dar totodata mi-a spus ca aparatul de radioterapie ba merge, ba nu merge si, oricum, in situatia tatalui meu radioterapia nu face minuni – e o procedura localizata, iar tatal meu are metastaze. Ghinion de nesansa. Dar sa revin eu peste cateva zile (dupa ce se termina perioada pentru care aveam medicatia data de neurochirurgie), fara tatal meu, sa vedem, sa discutam cand poate fi programat la radioterapie.

Cand i-am reamintit ca ni se termina calmantele inainte de cele cateva zile peste care urma sa revin, a zis ca ea nu poate sa le prescrie, ci doctorul oncolog. Adica “domnul” Corbu. La care nu merita sa mai incerc astazi, ca a plecat acasa. Cred si eu ca a plecat acasa – era deja aproape ora 16, trecuse o zi de lucru.

Am plecat si eu acasa, trist, deprimat si jurandu-mi ca n-o sa ma mai intorc vreodata in Romania pentru ca n-as vrea sa fiu umilit de un ticalos care striga la pacienti si-i trateaza de parca ar fi niste detinuti intr-o puscarie. Si nu, nu e vorba ca a avut o zi proasta, asteptand 3 ore am avut timp sa aud lumea de acolo vorbind – intotdeauna s-a purtat asa gunoiul ala cu pacientii, multora le recomanda “rugaciuni, nu tratament”.

Si o mentiune, care ar trebui citita de cei care sunt impotriva UE:
Am fost la Debrecen, pentru o alta opinie. Ungurii aia rai care ne vor Ardealul au fost dispusi sa-l trateze pe tatal meu, GRATUIT, datorita nu stiu carui program de cooperare, dar din nefericire cazului lui e unul din putinele cazuri in care trebuie sa le dea dreptate colegilor romani. Sunt dispusi sa incerce, daca vrem, dar sa nu ne facem iluzii. 0 sanse.

Scris Vineri, 23 Iunie, ziua in care UK a votat Brexit; publicat cand tatal meu nu va mai putea sa-l citeasca.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.