În toate discuțiile despre emigrare, și nu numai, revine obsesiv temeiul vârstei. Sunt prea bătrân să plec, nu mai am 20 de ani. Asta venind de la oameni care sunt mai aproape de 40 decât de 30. Dar asta nu apare doar atunci când se vorbește despre emigrare, ci și despre alte alegeri care ar schimba destine deja implicate pe o altă pantă a vieții. Sunt prea bătrân să îmi schimb jobul, sunt prea bătrân să fac altceva, sunt prea bătrân să mă mai angajeze cineva pe altceva decât știu eu să fac.

Primul om care mi-a scos prostia asta din cap a fost un programator. Aveam vreo 28 de ani, cu un an în urmă, gagică-mea din acea vremea îmi explica, superioară, că nu pot să mă duc la un interviu și să spun că nu contează ce sunt angajat să fac, voi face, cât timp e un job care îmi place și e un colectiv Ok. Ești prea bătrân, Cetin, ca să mai faci așa ceva, la vârsta ta trebuie să fii deja instalat pe un drum profesional bine definit.

Tipul ăsta era programator de vreo 2 ani și era mai mare decât mine cu vreo 5. Îmi pare foarte rău că nu mai țin minte cum îl cheamă. Fusese muncitor în construcții, până când, într-o zi, a decis că și-a rupt spatele suficient. Așa că, la 30 de ani plus, a lăsat totul și, cu banii pe care îi avea, s-a dus și a făcut un curs de programare. Pentru că îi plăcea lui ideea de programator. După aia s-a angajat, intenționat, șofer la o firmă de IT, știind că altfel sunt șanse puține să fie angajat. Și de la șofer, a ajuns programator, pentru că cei de acolo au văzut că știe ceva, că îi merge mintea mai mult decât șoferului simpleton ocazional. De 2 ani era programator full, într-o firmă, câștiga extrem de mulți bani, era liniștit, fericit. Schimbase complet viața, era cu totul pe un alt drum. Probabil, acum, este vreun head de ceva pe undeva, la cât de tare era tipul.

De fapt, povestea lui am spus-o cu un singur motiv.
Ca să înțelegi că blocajele acestea sunt doar în mintea ta. EXCLUSIV în mintea ta. Din păcate, multiplii șarlatani care practică programarea neurolingvistică au dus în derizoriu expresia, dar doar tu poți schimba ceva în viața ta. Și nu contează câți neuroni ai, nu contează nivelul studiilor, nu contează absolut nimic de genul acesta.

Contează să ai suficient de mult bun simț încât să îți dorești schimbare. Să realizezi că, dacă ești nemulțumit și nefericit, înseamnă că ai nevoie de o schimbare. Orice pas înainte este un lucru bun și este UN PAS ÎNAINTE. Ești paznic la bancă și ai găsit un job de casier, datorită unui curs de contabilitate simplă? Ești casier și acum ai trecut șef de raion, pentru că ai participat la un curs de management? Erai șofer la fan curier și îți blestemai zilele, dar acum ești propriu tău șef, conducând pentru Uber?

Aceștia sunt pași înainte pentru tine. Aceștia sunt realizări adevărate. Nu contează cât de mici, nu trebuie să fie comparativi cu nimeni. E irelevant că X, pe care îl cunoști tu, face mai mulți bani sau are un alt job. Tu nu ești el și e important CE TE FACE PE TINE fericit, nu ce îl face fericit pe Corneluș de la aprovizionare. Dacă tu ești fericit, cei din jurul tău, cei ce te iubesc, te vor vedea fericit și vor fi și ei fericiți. Iar acest lanț final de liniște și bună dispoziție va fi, la rândul său, trambulina ce te va face să te miști mai sus, mai înainte, la mai bine.

Același lucru este valabil și atunci când vorbim despre plecarea din țară. Citeam aici despre frica cuiva că, prin decizia sa de a pleca de fapt afectează mai multe persoane care depind de el. Subcontextual, de fapt era frica de rateu și că, prin rateul său, ar afecta viața persoanelor iubite.

Trebuie să rețineți că acei 20 de ani la care vă referiți atunci când spuneți că sunteți prea bătrâni sunt de fapt doar idealul sexual al vieții voastre. În rest, vă asigur că, din toate punctele de vedere erați niște bucăți de carne haotice, fără idei și ideal, a căror singur sens era acumularea de cât mai mult sex și bani care să ducă la și mai mult sex.

Acel tânăr de 20 de ani, în economia vieții voastre de acum, nu reprezintă nimic. Nu ar putea să vă plătească nici măcar cheltuielile lunare ocazionate de întreținerea casei. Nu ar putea să își asume grija soțului/soției, nu ar avea tupeul de a avea și de a avea grjă de descendenții voștri genetici. Acel tânăr e doar un mulaj inițial a ceea ce avea să devină omul de acum.

Gândiți-vă. Ați trecut prin șocul vârstei de 20 de ani. Ați supraviețuit. V-ați dezvoltat. Ați învățațt tot felul de chestii, singuri în fața lumii gata să vă devoreze. V-ați antrenat 20 de ani pentru a vă putea apăra, în orice fel, pe voi și pe familia voastră. Siguranța lor nu este jobul de acum, nu este casa, care poate dispărea în 20 de secunde de zgâlțâilă vrânceană. Nu, sunteți voi și atât.

Iar dincolo sunt tot oameni, care tot pe WC stau dimineața, care au aceleași probleme și temeri ca și voi. Nu sunt cu nimic mai buni, cu nimic mai proști. Folosesc doar alt limbaj de comunicare intertribal decât voi și atât. După atâția ani de antrenament, credeți că nu puteți da piept cu ei?

Vă spun eu că puteți. Dimpotrivă, după 35-40 de ani de românia, sunteți mai mult decât oțeliți în comparație cu un tip care, de exemplu, nu înțelege de ce trebuie să dai bani când te duci la medicul tău curant. Sau când mergi la primărie.

Concluzionând. Vârsta este doar un număr în buletin și nu o constituentă biologică. Dacă vrei cu adevărat să schimbi ceva, dacă vrei să pleci în altă țară, nu vârsta este ceea ce te oprește. Ci frica de eșec, frica de a nu-i răni pe cei dragi, frica de a nu-i dezamăgi, frica de a nu cădea în penibil în fața singurelor persoane de care vă pasă, frica pe care o simți când soția ta nu te mai privește ca pe zeul intangibil ce te simți, ci ca muritorul care ești cu adevărat.

Aveți încredere în voi și capacitățile voastre. Ele există și asta e demonstrată însăși de faptul că vă simțiți nefericiți și vreți să schimbați ceva. Nu lăsați nefericirea să vă macine. Anii trec, iar părul alb și ridurile pe care le vedeți în oglindă nu se vindecă și nu trec, precum rănile. Sunt cronice și acolo rămân. Iar, la un moment dat, veți rămâne doar voi, ele și regretele. Pentru că da, oamenii în vârstă regretă, ÎNTOTDEAUNA, inactivitatea și lipsa de curaj în a lua o decizie.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.