Când eram mic, nu exista plăcere mai mare pentru mine decât venirea iernii. Orice devenea neimportant, când începea să ningă, să miroasă a coji de portocală puse pe calorifer și a crenguțe de brad.

În plus, puteam să stau afară să mă joc, indiferent de temperatură, până când pur și simplu îmi crăpau degetele de la mâini și de la picioare. Practic, după fiecare zi de joacă, ajungeam în casă cu membrele sub apă, plângând de durerea dezghețării lor. Zi de zi. Până când se topea zăpadă.

Se pare că, între timp, am devenit mai morocănos. Îl auzeam pe fiul cum face planuri că o să vină zăpada și o să se dea cu sania mult mult și îmi cădea fața de fericire. Pentru că acum nu mai asociez iarna decât cu mormanele de zăpadă de pe străzi, cu traficul infernal, cu benzile reduse la jumătate peste care parchează inteligenții, cu autoritățile luate prin surprindere etc.

Dar ce mă enervează cel mai mult este că nu mai pot să mă îmbrac doar într-un tricou. Sunt atât de leneș încât devine un chin luatul unei geci pe mine, iar dacă mai trebuie să iau și un plovăr sau hanorac, ziua mea e compromisă total.

Mda, de abia aștept iarna. NOT!