scris de anatati

Mno, articol lung, cu englezisme, multă frustrare generată de o stare de-a dreptul pandemică a școlii românești după 8 ani de zile de contact direct, ca părinte, cu ea. Inițial am vrut să răspund mai scurt la articolul lui Madamme, dar apoi mi-am zis „dar de ce nu aș apela la bunăvoința Seniorului să scriu propriul articol?”

Ne-ntreabă Madamme în articol în ce tabără suntem. Ei bine, eu sunt în tabăra soțului, dar nu aș fi de acord cu mutatul elevului pentru că asta nu rezolvă nimic. Peste tot e la fel: „Toate-s praf; Lumea-i cum este. Și ca dânsa suntem noi”.

Motivația e foarte simplă: eu dacă mă duc la serviciu ca să primesc un salariu îmi fac treaba pentru care sunt plătită. Am norme de muncă, am task-uri, am grafice, am deadline-uri, am tot felul de bullshituri din astea de performanță pe care trebuie să le îndeplinesc și care se cuantifică în mod real. Poate părea că în școala românească nu se cuantifică în mod real performanța, ci la mila unui inspector care vine și te verifică steril în baza unor hârțoage dacă ești la zi cu lecțiile conform planificării și programei. Ei bine, nu! Performanța școlii românești se vede în calitatea oamenilor pe care-i produce. În cum știu să scrie, să se exprime, să se comporte în societate, să voteze, să muncească aceste produse ale școlii românești. Ca peste tot, omul sfințește locul. Omul face diferența indiferent de sistemul în care ne aflăm – public sau privat. Printr-o macabră ironie a sorții, în școala românească sunt puțini oameni care să facă diferența. Ei există, dar acuma serios: ați mai văzut voi nuferi pe fundul vreunui lac de la moartea lui Eminescu încoace?

Școala românească nu e despre performanță. Școala românească nu e nici măcar despre a-ți face datoria: de profesor, de elev, de părinte. Școala românească e doar despre cifre, diplome și, preferabil, obediență. Atât. Majoritatea cadrelor didactice nu au minime cunoștințe de psihologie și didactică a predării sau, dacă le au, nu le mai pasă suficient ca să le aplice.

Părinții nu pot suplini învățarea de la școală. Și nici nu e normal să o facă. Eu, ca părinte, am datoria să-l învăț reguli de bună purtare, să-i construiesc o rutină de muncă, să îl urmăresc că o respectă, că-și formează niște repere, că știe care-i sunt îndatoririle și să se achite de ele. Chiar nu e datoria mea să lucrez suplimentar cu el, mai ales că poate nici nu sunt capabilă.

Ajutorul dat de părinți copiilor merge la clasa 0 când faci bastonașe, mai merge și la clasa I când ai litere, citit sau construit propoziții etc. Dar nu mai merge la clasa a 7-a când primești teme online de calcul al masei molare a 20 de substanțe chimice când cadrul didactic nu a intrat măcar o dată online cu ei să-i salute și să facă două calcule din astea de model, tot ce a trimis pe Classroom fiind lecții copy/paste de pe Google. Nu merge nici să-l mai ajuți la engleză (că nu toți sunt poligloți) când cadrul didactic a înțeles că școala online e să trimită pe Whatsapp săptămânal: „vă rog rezolvați ex … de la pag x”. Nu merge nici când profa de biologie nu a intrat niciodată online cu elevii, dar dă următoarea sarcină: „Desenați floarea la angiosperme cu explicații, detaliat, nu așa cum am prezentat-o eu în lecție”. Lecție încărcată în Classroom tot cu copy/paste de pe Google. Și nici când azi la ora 8 ai următorul mesaj pe Classroom de la Biologie: „Termenul pentru încărcarea temelor a expirat. Nu mai accept teme restante”. Nu mai funcționează nici când întreabă un elev: „Doamna, cum fac… ?” și nu primește niciun răspuns. Ever. Never. Sau când la Educație plastică școala online e așa: ”Începând de azi nu o să ne mai vedem pe Meet. Veți primi aici câte-o temă săptămânal”. Wtf is that?

Școala online a fost un test. Și o oportunitate. Și o mare provocare. Școala online a pus elevii și profesorii în același coș, pe picior de egalitate. N-a mai fost catedra care să-i despartă: unii superiori, unii inferiori. În școala online profesorii nu s-au mai putut plânge că nu-și pot ține orele pentru că elevii nu-s disciplinați. În școala online toți au pornit de la același nivel: acum învățăm să gestionăm această noutate. Surprinzător, foarte mulți elevi s-au achitat cu brio și foarte mulți profesori au picat testul. Școala online nu a fost mai grea sau mai ușoară. A fost altfel. Trebuia fiecare să iasă doar din cutie („think outside the box”).

Dacă școala online a funcționat așa, cum funcționează cea tradițională, vă întrebați? Foarte simplu: dictăm mult, evaluăm prost, ne batem joc de elevi și de părinți și ne plângem peste tot că părinții nu se implică și elevii nu ne ascultă. Nu ne pasă deloc de elevi la nivel psihologic, lucrăm cu aceiași 4-5 elevi ambițioși care merg bine sau pe care-i avem la meditații, și restul … ăștia trebuie să aibă părinți să se implice. Și uite-așa, în școala online, elevii eminenți nu au reușit să lege corect 2 fraze în cadrul unui proiect foarte mișto la Educație pentru cetățeni de combatere a consumului de droguri printre elevi, n-au știut să pună toate i-urile și nici cratimele și nu au putut veni nici măcar cu o singură idee originală.

Las articolul ăsta în coadă de pește, nefinisat. Sunt sigură că vor veni și părerile contra, chiar m-aș bucura să aud și alte argumente. Le cam știu, dar poate expuse în altă lumină mă vor convinge că nu am dreptate.

PS: îmi cer scuze de pe-acum că am tratat școala online cu superioritatea celui din mediul urban, fără să mă gândesc la cei care nu și-au permis laptopuri/telefoane/tablete și conexiune la internet. Viața e grea, capitalismul e sălbatic, scapă cine poate. Și din școală și din viață.