Am citit ieri un articol dat pe twitter care articol practic mi-a schimbat viaţa. Adică m-a calmat şi liniştit. Nu doar românii sunt bătuţi în cap, ci e o problemă mondială. Vorbim desigur, despre traumele părinţilor care au nesimţirea de a avea un singur copil.


Absolut toată lumea, când e vorba de făcut copii, în speţă vorbind de făcut copiii altcuiva, e mai deşteaptă decât tine. Te duci în parc `vai ce copil drăguţ, când îi faceţi un frăţior? niciodată?? nu se poate aşa ceva, îl chinuiţi, copilul trebuie să aibă frate`. Te duci la părinţi `deci, când îi faceţi un frăţior, doar nu vreţi să crească singură`. Vecina de vizavi îţi face cu ochiul hoţeşte `hă, lucraţi la încă unul, nu? hai, că trebuie să aibă şi un frăţior`

Prietenii strecoară tot timpul apropouri subtile, despre cum copiii trebuie să crească în familii numeroase ca să se dezvolte corect, iar când tu încerci să le explici că ai altă părere , îşi dau coate atotştiutori, la modul` e clar, nu ştii nimic, o să vezi în timp sigur o să îţi schimbi părerea`.

Nu bă, nu o să mi-o schimb.

Am crescut într-o familie cu 3 copii, fiind fratele mai mare. Nu reuşesc să îmi aduc aminte un moment în care am fost cu adevărat fericit. Pentru că restul momentelor sunt acoperite de cozi la lapte, de bebeluşi urlând, de scutece pline de rahat, de meciuri de fotbal ratate pentru că trebuia să stau cu `ăia micii`, de după amiezi de vară petrecute în casă, pentru că mami şi tati sunt la muncă şi cine altcineva să stea cu `ăia micii`, de jocuri pierdute, de prietene şi prieteni pierduţi, de lecţii neînvăţate pentru că seara mi-o pierdeam făcând lecţii cu ăia micii, de spaime gen să nu cadă pe fereastră, să nu bage degetul în priză, să nu îl calce maşina. Dealtfel, şi acum, dacă trec strada împreună cu fratele meu, care are şi el un 30 de ani, am tendinţa de a-l lua de mână.

Nu mă înţelegeţi greşit, îmi iubesc fraţii extrem de mult, amândoi sunt deja adulţi responsabili, cu familiile lor cu tot, dar parcă aş fi vrut să îmi aduc aminte altfel de copilărie şi adolescenţă, nu să am amintirile unui părinte, începând cu vârsta de 6 ani.

Da ştiu, e uşor să spui că tu ca părinte nu ţi-ai împovăra copilul cu aşa ceva. Dar atunci când viaţa te izbeşte cu greutăţi, vei fi NEVOIT să faci lucrurile astea.
Aşa că eu prefer să am UN SINGUR COPIL fericit şi împlinit, decât o liotă de copii, pe sfert fericiţi, pe sfert împliniţi.