Știți cum e, când te duci prin locurile natale te apucă așa o emoție de copil. Te bucuri de parcă ești într-o excursie, într-un loc nou.
De data asta m-am dus singur, fără coana Sculăreasă.
Nici nu intru bine pe ușă că mă ia mama de la intrare:
– Am un plic pentru tine.
– Opa, zic, iar vrea primărița să țin discursuri la serbare? (vă povestesc eu altădată, de câte ori mă prinde bufnița aia de primăriță mă pune să zic nu-știu-ce amintiri din copilărie de plâng toate babele îmbrobodite)
– Nu, dragule, mi l-a dat o fată Cristina, a zis c-o știi tu…

Cum să n-o știu, normal c-o știu. Cristina e feblețea mea din clasa a 9-a doar că până prin a 12-a a crescut cu vreun cap mai înaltă ca mine, s-a dus să se facă profesoară de mate și mi-am luat gândul de la ea.
Până s-a măritat și a venit la mine s-o ajut cu niște chestii pe care nu le înțelegea și pe urmă, periodic, ne tot întâlneam să-i explic chestiile alea – și ea tot nu pricepea, nu-ș-ce naiba avea.

În fine, vremea a trecut, m-am însurat și eu, bag seama că a înțeles ce era de înțeles – dar acum avea probabil alte nelămuriri.
Deschid plicul, în el mesajul “Am nevoie de ajutor”.
M-am gândit să zic că mă doare capul, că n-am chef în seara asta, dar sigur era ceva serios așa că-i dau de știre printr-o colegă că am venit și sunt la birou.

Și vine asta la mine plânsă toată și cu-n nas roșu de n-am știut ce să-i recomand mai întâi – o aspirină sau o eutanasiere.
– Am nevoie de ajutorul tău…
La cum o știam eu, zic hai să glumesc.
– Ce-ai făcut? Ai scăpat bilele înăuntru? Nu mai știi să le scoți? Sau a tras bărba’tu de ele ca de cablul de la drujbă?
– Tot nebun ai rămas, zice ea și-mi dă așa cu palma în joacă peste umăr. Nu, uite de ce te-am căutat, am dat de necaz cu Răzvănuț…

Aici trebuie să fac o mică pauză și să vă spun că Răzvănuț e fiul ei care are vreo 20 de ani, e cât frigiderul Samsung cu 2 uși, lucrat, tras de fiare, canotat și înotat tot ce-a putut – așa că atunci când am auzit-o că-i zice Răzvănuț mi s-au încurcat puțin reperele.

– Dar ce-are? mă fac eu curios.
– Ei, ce-are… Ne-a făcut de râs…
– Nu-i place fotbalul, sau ce?
Zâmbește amar așa c-o las să zică.
– A plecat într-o zi la facultate și și-a uitat telefonul acasă. Și tot bâzâia pe birou la el așa că m-am dus să văd cine-l caută. Și când am deschis… erau numai poze de tot felul.
– Păi și ce dacă… Hai lasă-l dragă, că e mare, e major, ce n-are voie?
– Nu, nu înțelegi… Și pe urmă când a venit acasă l-am întrebat și eu și soțul ce-i cu pozele alea și-a răbufnit, a zis că el nu mai vrea să se ascundă, că el e homosexual…
– Ooo! Felicitări! Bravo lui… zic eu, măcar el să nu trăiască în minciună.

Bă, nu vă spun, s-a supărat asta pe mine, că “fir-ați ai dracului cu America voastră, că ne-ați stricat copiii cu ideile și filmele voastre” de mi-a luat nu știu câte ore să o aduc pe calea cu viața și liberul arbitru.

În fine, ce-am vrut să zic e că plicul ăla cu mesajul de la ea știu bine că l-am rupt și l-am aruncat la coș.
Numai că atunci când m-am întors acasă am găsit pe masa din bucătărie un pliant cu reclame la sicriuri. De tușit nu mai tușesc de vreo două săptămâni, ochii mi s-au mai limpezit iar febră nu mai am, așa că singura explicație ar fi că tanti Sculăreasa a aflat ceva picanterii sau i-a venit miros de plic.
Care puteți să lăsați o vorbă bună, vă rog eu…
Am nevoie de ajutor!