Mă uitam la hora asta de articole pro și contra tinerilor care nu acceptă să muncească pentru salarii de deschidere mai mici de 1000 de euro și m-a pufnit râsul. Adică, serios, asta e marea problemă, că niște țânci nu acceptă salarii mici? E ok, momentan încă antreprenorii români nu s-au prins, dar și la noi vor apărea emigranții din țări sărace, care acceptă și 500. Deja e plin de chinezi, iar ei sunt încă la prima generație, cei ce încă au bani, dar deja vine din urmă generația doi, din care au apărut și săracii. După ce se vor umple joburile de chinezi și arabi care muncesc și pe mai puțin de salariul minim pe economie, pentru că stau 20 într-o cameră și consideră că e bine, ce-or să mai chițăie băieții.

Dar despre altceva voiam să zic.
Cum te angajezi azi? Intri pe net, cauți siturile de joburi, eventual direct din contul tău, cu setările făcute pe interesele tale, faci screening pe ce te interesează, selectezi ofertele tentante, iei mailul, obligatoriu mailul și trimiți CV-ul făcut ușor, după chestiile standard de pe bestjobs, much succes, aștepți angajatorul care să se milogească de tine să îi faci onoarea de a-i ceda din skillurile tale pentru foarte mulți euro.

Cum te angajai când nu era internetul?
Păi, așteptai ziua de luni și ziua de miercuri, când se publicau anunțurile proaspete în România Liberă, singurul loc unde se puneau anunțurile serioase. Te trezeai de la prima oră, ca să prinzi ziarul, da, știu că pare greu de crezut, dar am trăit vremurile în care dădeai șpagă tipului de la chișcul de ziare ca să îți păstreze ziarul preferat. Dacă nu prindeai de la prima oră, joburile bune să dădeau repede.

Citeai frumos tot cearceaful ăla de anunțuri, cap coadă, cu tot ce conținea, pentru că nu erau pe categorii sau alte sortări. Sculerii matrițeri erau lângă anunțurile de prostituate, camuflate sub denumirea Domn bine, angajez secretară, minim 18 ani, aspect fizic extrem de plăcut, CV la CP.69 OP.10.

Subliniai anunțurile care te tentau, luai numărul de telefon de acolo și începeai să suni la ele. Tu și cu încă 1000000 de berbeci în căutare de muncă. Săracele secretare, cele reale, nu alea cu aspect fizic plăcut, erau disperate când era sezonul de angajări, din cauza telefoanelor. Dacă aveai noroc, era un număr de fax atașat. Și atunci îți luai CV-ul tău, eventual scris de mână, că nu e ca și cum ar fi exista imprimante pe toate drumurile, lipeai de el o poză și fuga la poștă, să îl trimiți. Și era super scump să trimiți un fax, să nu credeți că era gratis.

Dar, de cele mai multe ori, de la capătul celălalt al firului ți se spunea unde să vii să îți depui CV-ul. Luai adresa, căutai o hartă, dibuiai pe unde e firma și plecai, cu teancul de CV-uri în brațe, să îți depui CV-ul la recepție. Bună ziua, bună ziua, am de depus un CV, pentru interviu. Da da, lăsați aici, pe teancul ăsta de încă un milion de CV-uri. Și asta făceai pentru toate celelalte anunțuri. Găseai 30 de joburi, 30 de drumuri, în acea zi, cu transportul în comun, să depui CV-uri.

După care stăteai și așteptai să te sune pentru interviu. Știți, nu exista telefonie mobilă. Iar Romtelecom nu punea linii fixe, pentru că încă nu ieșiseră din comunism, simțeau că e bine să țină populația sub călcâi. În paranteză fie spus, mi-am anulat abonamentul de telefonie fixă la Romtelecom, care avea 10 minute în rețea și pe care dădeam 850 000 lei lunar, în 2005. Închidem paranteza.

Dacă nu aveai telefon acasă, lăsai telefonul unei vecine în CV și te rugai ca vecina să fie în toane bune și să răspundă la telefon. Sau să fie în stare să noteze corect adresa. Sau să vrea să noteze adresa și să nu îi înjure pe ăia pentru că o deranjau. Pățite toate 3, fără probleme.

Și te sunau. Și mergeai la un interviu. După care se repeta faza cu vecina, sperând să aibă toanele bune și să te anunțe. Si poate încă un interviu, și încă unul. De fiecare dată, erai la mila ei, plus că era extrem de deranjant că știa detaliile din viața ta și o auzeai bârfind cum te-au respins pe tine la 3 interviuri deja.

Era greu, dragilor, să te angajezi în vreun fel. Iar pe piață era o penurie completă de joburi. La 20+ de ani, ofertele erau de asistenta manager si vanzatoare pentru fete, bodyguarzi și muncitori necalificați, pentru băieți. Posturile bune se dădeau pe pile, șpăgi și vorbe bune, ideea de departamente de HR era o glumă, iar interviurile le țineai direct cu patronii, care aveau abilități de HR fix cât experiența lor în management.

Acum e altfel. Cum prețuiți asta? Stând pe banii părinților.
GG you!