În ultimele săptămâni, alfa bloggerii din România dau în influencerițe ca surdu-n clopot. Chiloțărese, mobilate modest la mansardă, marionete activate doar de sfântul $$$.

Să știți că eu le înțeleg pe fetele astea.

Sunt una dintre puținele prezențe feminine în bloggingul generalist din România, care nu s-a „specializat” în ultimii ani pe articole diluate despre lifestyle sau nu s-a cățărat pe „parenting”, acest circle jerk al oamenilor opinionați – și pot face asta doar pentru că parazitez pe traficul și pe munca lui Cetin. 

Acum 10-12 ani, când scriam constant pe blogul vechi, aveam câteva doamne deștepte, cu care ți-ar fi fost drag și să ieși la o cafea, dar și să tragi o beție filosofică în care să discuți despre cât de arogant a fost Freud și cum părinții psihoterapiei moderne erau ei înșiși grav afectați la mansardă; iar noi considerăm tâmpeniile scrise de băieții ăștia în timpul unor crize de schizofrenie ca „știință”. Mă rog. Divaghez. 

Doamnele din bloggingul românesc au devenit mame și soții, și ori s-au lăsat de scris pentru că s-au prins că e timpul să tacă o vreme (ahem, Maddame) sau de tot, ori s-au reprofilat pe nișa odios numită „blogosfera de parenting”, care le-a făcut, cel puțin din punctul meu de vedere, complet nefrecventabile.

Lipsa prezențelor feminine din online a fost suplinită de fetițele în chiloți cu sute de mii de followerși, adepte ale sloganului „o poză face cât o mie de cuvinte”.  Bum! O sută de mii de urmăritori, notorietate, contracte, profit, alte fetițe care se uită cu dor la tine și vor să te emuleze. Cine n-ar fi atras de mirajul ăsta?

Și știți de ce e așa atrăgător? Pentru că e simplu.

Hai să dau un pic din casă. Scriu pe blogul lui Cetin de 9 luni. Am mai scris și înainte, constant, între 2005-2012, deci nu mă lovesc prima oară de blogging. Și totuși, să scriu un articol îmi ia undeva între o oră (pentru cele ușurele, de opinie, unde plăcerea cititului e dată de formulare și umor, și nu de conținut) și 5 zile (pentru articolele documentate, cum sunt cele de fizică, unde ca să pot explica relaxat trebuie să scurm prin cărțile mele pâna la cel mai de jos nivel de înțelegere).  Adăugați la asta faptul că inspirația nu e constantă, și un blogger cu „writer’s block” câteva zile sau săptămâni își pierde rapid din audiență. 

Bloggingul, mai ales scrisul bun, informat și consistent, îți mănâncă timp și neuroni. Vreau acum să îmi înmoi degetele în podcasturi: am idee de un subiect de început, și de o săptămână citesc despre asta. Am ajuns să-i citesc pe tătucii psihoterapiei (îh!) ca să fiu sigură că nu delirez aiurea. Când te adresezi unui public deștept,  nu îți permiți derapaje intelectuale, pentru că ăia se prind rapid și te altoiesc de nu știi ce te-a lovit. 

Prin contrast – și chestia asta am trăit-o și eu, chiar aici pe blog – o fotografie trezește reacții rapide și simple, care îți gâdilă narcisismul. Oricui îi place să fie admirat, și e ușor să cazi în capcana aprecierilor superficiale. În momentul în care reacțiile se sting (orice postare are o durată de „viață” de maxim 24-48h), și nivelul de serotonină cauzat de admirație scade, ai de ales între a deveni junkie – și a continua să cerșești atenție, sau să înțelegi că a primi apreciere pentru ceva ce nu depinde de tine și e trecător (cum e frumusețea fizică) nu are nimic de-a face cu ceea ce ești tu în realitate.

De asta, întotdeauna îmi voi gâdila orgoliul cel mai mult cu discuțiile inteligente. Faptul că am putut vorbi cu voi la un nivel pe care nu l-am crezut posibil în onlineul românesc, că unii comentatori care în general trolau grav au ajuns să contribuie cu chestii aproape geniale, că pot trezi în voi curiozitate și implicare pentru subiecte grele, aia consider că este complimentul real. 

Dar genul ăsta de „complimente” presupune tensiune intelectuală permanentă. Să vorbești doar când ai ceva de spus, să respecți omul cu care vorbești și să nu îl tratezi doar ca pe un număr, să înțelegi când greșești și să nu o arzi atoateștiutor. 

Și mai ales, să alegi conștient și permanent să te adresezi capului corect al cititorilor tăi.

Aici eșuează fătucile astea din online. Le înțeleg, pentru că sunt femeie și îmi place să fiu admirată, dar ceea ce nu înțeleg ele este că orice femeie, la orice vârstă, poate găsi un bărbat care să o vrea. Faptul că o grămadă de pitongi îți fac complimente mai mult sau mai puțin sexuale înseamnă fix zero. 

Dar probabil că multe dintre ele își calculează clar șansele: câțiva ani de chiloțăreală, după care un „exit” corect: se căsătoresc cu un băiat cu bani, îi toarnă un copil și devin femei serioase, cu opinii.  

Problema este că internetul nu uită niciodată. Sunt curioasă dacă o domnișoară care și-a câștigat banii cu curul în tinerețe va mai putea să se erijeze în instanță morală atunci când apar primele riduri de expresie, imediat după a doua operație de schimbare a silicoanelor. 

Pe de altă parte, cum nu ezită să îmi amintească stăpânul blogului de când ne știm, eu sunt de o naivitate înduioșătoare.