Am un amic care e căsătorit, e împreună cu nevastă-sa de 17 ani, au doi copii, dar nici unul din copii nu e al lui. Iar el acceptă și nu comentează, ba chiar îi crește ca fiind al lui, conform zicătoarei dacă e la mine în grădină, îl cresc ca și cum ar fi al meu.

Bănuiesc că sunteți curioși cum. E simplu.
Sunt împreună de când aveau 17 ani și se iubesc ca la 17 ani. Numai că, atunci când aveau vreo 19 ani, el s-a despărțit de ea, pe motiv că avea părul prea lung. No kidding, true story.

S-au reîntâlnit întâmplător peste 3-4 ani, s-au dus să bea o cafea împreună și au aflat că amândoi sunt singuri. El nu avea pe nimeni, din motive că era geek și timid, ea tocmai divorțase și avea un copil. Urmarea? S-au căsătorit în câteva luni și erau cei mai fericiți oameni din lume.

Doar că peste vreo 2-3 ani se întâmplă nefăcuta. Tipul se îndrăgostește maxim de o alta, îl apucă năbădăile și dă divorț la modul rapid. Îi lasă ei tot ce aveau împreună, inclusiv copilul altuia și pleacă după noua dragoste a vieții lui. Care dragoste, după ce stă circa 2 ani cu el, realizează că ar putea mult mai bine decât așa ceva. Așa că îi dă papucii și se mărită în 2 luni cu un manager de la o cunoscută multinațională ce produce dulciuri.

După un timp oarecare, i se intersectează iarăși pașii cu iubirea vieții lui. Se întâlnesc în autobuzul 135, ea mergea la piață, el mergea la muncă, că i se defectase mașina. Iarăși se opresc la cafea, iarăși își sheruiesc viața. Și ea era singură. Locuise o perioadă cu fostul soț, care i-a făcut încă un copil, după care a plecat în Dubai.

Și uite-așa, cei doi și-au reunit viețile și sunt fericiți, au împreună 2 copii blonzi minunați, care știu că au un singur tată, un tip negricios, mic și chel.
Karma.