Discutam cu colegii de chat mai înainte despre cine a cunoscut nebune mai mari pe internet, de alungul timpului și mi-am adus aminte și eu de nebunele mele de care m-am lovit pe vremea când Mark Zuckerberg încă se gândeam cum să fure conceptul de facebook iar mIRC-ul era la putere.

Una din primele nebune era o tipă măritată prin italia, care îmi scria în fiecare noapte despre cum suferă ea în fiecare zi și cum are nevoie să fie salvată din ghearele italianului. Inclusiv la modul că mi-a arătat niște poze cu vânătăi și lovituri. Bine, erau peste fund, dar cine stătea să se mai gândească la așa ceva atunci? Romantismul s-a dus dracului când mi-a cerut să fac rost de un webcam, să îi arăt il organo.

Alta a fost o tipă de 30+ din Germania cu care mă conversam ideatic și filozofal și consideram că suntem prieteni. Până când m-a sunat într-o noaptea și îmi urla în telefon că ea mă iubește și eu sunt la fel de porc cum sunt ceilalți bărbați și o înșel, profitând de naivitatea și bunătatea ei. Mi-am schimbat urgent numărul de telefon, deși atunci, dacă aveai abonament, costa 20 de dolari să o faci.

Cea mai nasoală experiență a fost cu o tipă de pe cealaltă parte a globului, cu care vorbeam în mod constant, de câțiva ani. Din partea mea, pur platonic, ce dracu să deplatonizezi când femeia e la 10 000 de km distanță? De fapt, platonicitatea era doar de partea mea.

Când a aflat că mă însor, mi-a trimis acasă un pachet cu o inimă de pui în formol, în care era înfipt un ac de cizmărie. Ca să sufăr și eu cum a suferit ea și cum i-am frânt eu inima. În continuare, eu habar nu aveam ce are cu mine. Dar asta nu e tot.

Peste o scurtă perioadă, am reluat legătura, și-a cerut scuze, că da, a exagerat, dar realizează că așa ceva era imposibil între noi și că să rămânem prieteni etc. Am rămas prieteni, mai vorbeam din când în când, îi povesteam chestii.

La un moment dat, nevastă-mea a avut o sarcină aiurea, cu translucență nucală mare, nu voiam să scoatem copilul dar nici cu sindrom down nu voiam să îl aducem pe lume, bani de amniocenteză, la vremea aia nu aveam, destul de trist. Îi povestesc tipei, la care ea îmi zice Am pentru tine un număr de telefon al unei asociații care se ocupă cu cauze ca a ta, am vorbit deja cu ei, sună, cere cu X-ulescu, spune cum te numești și zi-i că îl cauți pentru ACEA problemă.

Plin de speranță, pun mâna să sun, spun că în problema ACEEA, la care cel de la celălalt capăt al firului, domnul ametcea, va rog sa veniti neaparat la noi, vom rezolva, va fi bine totul, nu trebuie sa luati decizii pripite, totul va fi bine, viața e importantă. Deci eram uau, uite ce oameni încă există în românia, vor să te ajute, nu doar să îți ia banii pe un avort.

Doar că, la un moment dat, în discuție, după ce s-a mai relaxat, omul scapă și amănuntul că ei au experiență mare în oameni cu boala noastră. La care eu, ușor năuc, întreb Ce boală?? Păi…SIDA?

Numărul de telefon era de la o asociație care se ocupa de consilierea bolnavilor de SIDA în stadiu terminal și a cuplurilor cu SIDA, copii etc. Și săracu om voia să mă împiedice să ne sinucidem în grup și să acceptăm tratamente paleative, care să ne ușureze trecerea spre dincolo.

Nu mi-a mai răspuns niciodată nebuna la telefon sau mail.

Voi ați cunoscut sărite de pe fix? Sau săriți, desigur. Nu uitați, aici suntem anonimi.