Știu, e Crăciun, să fim mai buni, să vorbim de sezon, despre cum m-am abțiguit într-o seară când făceam shopping online și-am dat la comenzi – un vibrator negru și lung la nașul, că merită, un sac cu mâncare de pisici la domnișoara de la logistică, niște mănuși de piele de meseriaș la mecanicul auto, tâmpenii, vă dați seama…
Faza e că eram așa de bine ciupit că cred c-am încurcat adresele că peste două zile mă sună nașul:
– Hai să trăiești, finule, mulțumesc că m-ai băgat la cheltuieli.
– Ce cheltuieli, nașule?!
– Bă, mare pezevenghi mai ești, mâncare de pisici, ai?…
– Aoleu, nașule, să vezi c-am încurcat adresele…
– Nu știu ce-ai încurcat tu, să vezi ce-am încurcat-o eu, că acuma plânge Olivia să-i iau pisică. Da nu oricare, vrea ca asta de pe pachet.

În mintea mea era: dacă mâncarea de pisici e la nașul, unde sunt mănușile și vibratorul?!
Vai, păcatele mele…
Deci dacă ajunge vibratorul la aia de la logistică nu-i chiar așa nasol, să nu ajungă mănușile… că asta înseamnă că mecanicul… Să vezi ce 10 negri mititei îmi dă ăla…

Chinuit cu aceste dileme ajung la nea Costică.
M-a trimis nevastă-mea să-i duc câte ceva, să aibă și el de sărbători.
Nea Costică a fost prieten bun cu tata, au făcut amândoi armata la Oradea și pe urmă au fost nedespărțiți toată viața. Când ne-a demolat Ceaușescu satul și ne-au dat afară din case la el am stat.
– Zgâții mă-tii, Stoiane!
Așa îl înjura el pe fostul secretar de județ.
– HAI NOROC, NEA COSTICĂ (trebuie să zbieri să te audă, că săracul nu mai aude…)
– Bine-ai venit, dragul moșului, stai jos, stai jos.
– Nu stau mult, bre, că vreau să trec pe la un mecanic…
– Ț’ai stricat mașina?
– Nu, nea Costică, am încurcat eu ceva și să nu mă bată, că ăla dă cu cheia franceză…
– Ăhă… Să vezi cum e cu electrodu’…
– Ce electrod, bre?! Cum cu electrodul… Hai că pe-asta n-am mai au…
– Așa mă bătea pe mine la Aiud… Cu electrodu’… în fiecare zi. Aaaa, nu ți-am zis? Ai treabă sau stai un pic să povestim?
(Aveam treabă dar m-am așezat pe fotoliu și l-am ascultat)

– Începea așa dă dimineață, cam cum să-ți zic eu ție… cam cum e când faci amor, da?…
Hă-hă! Dă-ncălzire te lua ușor, îl trimitea pă un sergent major mai slab care nu știa meserie să te încălzească. Te întindea pă masă și te lega, și dădea cu electrodul la talpă. La început nu simțeai că erea piciorul rece, și aveam și picioarele bătutorite. Da când se încălzea talpa leșinai dă fiecare dată. Pă urmă venea locotenenții ăia meserie. Și securistul ăla mare, colonelu’.
Ăia ca să se încălzească și ei ca Doroftei, lua pe unul care nu mai avea mult dă trăit și-l caftea așa din toate părțile. Până își intra ei în mână, înțelegi?
Și pă urmă venea la tine.
Și dădea băi nene, da era profesioniști, știa meserie, un strop de sânge nu sărea. Știa să dea. La ficat, la coaste. Punct ochit, punct lovit. Nu dădea pe lângă. Te îmbrăca și te bătea cu funia cu noduri peste haine.
Dă la o vreme i-am învățat. Că le știam figura. Dacă era mai nervoși te bătea mai tare dar se termina repede. Dacă era calmi și făcea glume te ținea acolo și-o oră.
Pe urmă trebuia să știi să gemi.
Dacă crâcneai ca o muiere te bătea mai tare. Dacă făceai pe duru te bătea și mai tare. Dacă gemeai așa ușor și înfundat te bătea cât te bătea și pe urmă te lăsa.
Totul era să nu-l enervezi pă securist.
Dacă-l enervai ăla erai. Atuncea să ridica el și dădea cu rozeta dă la robinet. Când intra rozeta în ficat, cădeai.
Da bătea ca lumea, ți-am zis, nu sărea sângele, nu nimic, și nu lăsa urme dăcât un pic.
Dă Crăciun, dă sărbători, te bătea dublu – cadou de la Moș Gerilă.
Și aicea să vezi meserie, că știa că dacă-l bate pă deținut prea mult, moare.
Te bătea numai așa să leșini.
Îți dădea vreo 10 minute și ăla erai. În 10 minute eu leșinam dă vreo două ori.
Ce-ai văzut tu pin filme, pin astea, cu bătaie și scos dă dinți, cu unghii scoase, cu capu-n veceu, aia să-ntâmpla numai când trebuia să scoată ceva de la ei, când avea complici și nu zicea cine, cum a fost ăia care-a aruncat manifeste în port.
Dă la o vreme nici nu le mai purtai pică, te bătea că aia erea meseria lor.
Te bătea azi, te durea cât te durea, adormeai și uitai. A doua zi de la capăt.
Nu erea chip să scapi.
N-aveai vizitatori, n-aveai liber.
După ce te bătea te dăzbrăca și te punea pă ciment și te stropea cu apă să se tragă vânătăile. Și stăteai acolo cu spatele pă ciment dă făceai și pneumonie.
Dacă mureai, mureai dă plămâni, nu dă bătaie.
Ce-a zis la vreo unu că a murit dă bătaie?
Nooooo.
Trimitea scrisoare acasă, cutărică cutărică, a murit dîn cauze naturale.
Și familia de-acasă așa credea, că nu securiștii l-a omorât.
De la dușumele, că erea reci.
E, hai, du-te la mecanic, că te-am ținut din treabă…

– – – – – – – – – –
Știu, e Crăciun, să fim mai buni, ar fi trebuit să vă scriu – ca de obicei – ceva să ne veselim.
V-am scris povestioara asta că pe 22 e ziua în care (cel puțin o parte din noi) sărbătorim izbăvirea.
Ziua în care a răsărit un pic de soare.
Ziua în care celor ca nea Costică le-a venit salvarea, ziua în care în sfârșit n-au mai luat bătaie.
Sărbători cu de toate, dragii mei!