În urmă cu vreo 2 luni, am decis că m-am săturat de 14 ani de tuns zero și că e cazul să îmi las părul să crească. Asta împotriva miorlăielilor nevestei, care încerca să îmi explice că nu o să îmi stea bine, că eu sunt bărbat bine cu barbă și ras în cap, nu cu părul fluturând în aerul nopții. Nimic, am decis, am decis. Și nu m-am mai tuns.

Vineri m-am tuns. A trebuit să suport și privirea minunatei mele soții, ușor gravidă, privire care spunea Ți-am zis eu, dar uite, vezi, sunt o tipă educată și nu îți spun cu voce tare, ci doar te ard cu privirea.

Pe scurt, din minunatul meu păr, cred că mi-au mai rămas vreo 50 de fire cu totul, în față. Fire care, sărmanele, încearcă să acopere ceva ce nu mai poate fi acoperit de nimic. Și care, în ritmul ăsta, vor părăsi minunata-mi chelie cât de curând posibil.

Da, oameni buni, deși stau tuns zero majoritatea timpului, se pare că părul cade și dacă nu e lung. Pur și simplu decide să fac Ziiiiiing și să sară din rădăcină, plecând spre veșnicele plaiuri ale vânătoarei, unde fiecare fir de păr are parte de de 72 de peruci virgine…