Colegul random de pe chat își caută de închiriat în București, pentru că a realizat că există locuri în românia unde se poate câștiga și mai mult de 300 de dolari pe lună, fără să te invidieze vecinii că ai bani de spirt Mona.

Well, de dimineață râdem de sau cu el, legat de anunțurile pe care le găsește.
Măi, oameni buni, măi țărănușilor, când o să vă expire din cap mobilarea asta clasică, cu mobilă făcută în 1950? Nu, serios, devine scârbos să intri într-o casă și să vezi uscături de alea vechi de peste 50 de ani, FĂRĂ EXAGERARE, și să te uiți la proprietar cum îți explică, MÂNDRU, că e mobilat clasic.

Sau să calci pe covoare de iută, în timp ce privirea îți mângâie niște perdele de pașcani, galbene de timp, praf și fum de țigară. E casa visurilor.

Măi închiriatorilor, oamenii care își caută de închiriat sunt oameni tineri, oameni mobili, oameni care URĂSC rahaturile alea maro de pe vremea părinților părinților voștri. Oamenii ăștia tineri au nevoie de spații deschise, de mobilă puțină și utilă, de paturi comode, nu de gunoaiele alea cu 2 saltele puse una lângă cealaltă, de bucătării utilate decent, nu de mese cu mușamale de alea bune. V-am povestit vreodată că o cunoștință de-ale mele s-a dus la o vizionare și proprietara îi explica cum va trebui să spele mușamaua de la bucătărie și perdeaua de la baie, pentru că sunt valoroase?

Ador stilul ăsta românesc. A murit mama, ce facem cu casa, o vindem sau o închiriem? O închiriem, uite, e gata mobilată, mai ții minte când a cumpărat mobila aia cu C.A.R, în 64? Încă rezistă, așa de bună e.