Acum vreo 2 luni, plecam în Germania, hotărât să las în urmă viața din cocina numită România și să încerc, cât timp mai am, să trăiesc printre oameni civilizați, într-o țară civilizată.

Din păcate, viața în străinătate nu este așa cum ți-ai imagina.
Nemții sunt niște oameni foarte reci și complet inospitalieri. De când am ajuns aici am fost întâmpinat de acest zid rece și refractar la orice efort de a te integra în mijlocul lor.

Problema a fost și mai gravă datorită faptului că Iulia, cea care mă ținea în gazdă, brusc nu mi-a mai fost prietenă cum îmi era înainte de a pleca din țară, relația cu ea fiind aproape la același nivel cu germanii.

Da, este greu printre străini și nicăieri nu e ca la tine acasă. Faptul că nu te poți angaja dacă nu știi germana, nu ajungi nici măcar la un interviu, lipsa oricărei empatii din partea oricui, legitimările naziste ale poliției la colț de stradă, că ești privit mai puțin decât un emigrant sirian, care primește o grămadă de bani de la stat, totul te strivește, puțin câte puțin și te face să privești în urmă și să îți fie dor de ai tăi, de ce ai avut, de țara ta, de limba ta, de oamenii minunați care te înconjurau, de tot ce făcea să spui că ești acasă.

Așa că astăzi am decis, împreună cu Luna, să lăsăm totul în urmă și să ne întoarcem acasă, acolo unde ne e locul, printre ai noștri.
Vreau să pot să spun, din nou, că sunt mândru că sunt român și nu să privesc în pământ, spunând că sunt un emigrant sărac.
Sperăm să reușim să îl luăm înapoi pe Igor de la familia la care l-am dat spre adopție.
Și cam atât.