Încep eu.
În 2004, m-am mutat la Constanța. Plecasem cu o grămadă de vise, un rucsac și niște lei, fără să am nicio cunoștință acolo, fără nicio prospecțiune, nimic. Pur și simplu, așa, bună dimineața soare, aoleu ce vânt și frig e aici iarna. Râdeam ieri, singur, amintindu-mi de zilele alea și gândindu-mă cât de grele par unele zile și, după mulți ani, realizezi că, de fapt, alea erau zile simple.

Am început să îmi caut de muncă. Pe vremea aia încă erau acele momente cu La ușa mea mai sunt 100 ca tine, nu îți convine, ura și la gară. Serios, am lucrat o perioadă pe un salariu de 270 de lei. Lunar. Și ăștia erau banii, nu aveai cum să faci chestii românești, să te descurci. Nu mai zic de contracte la negru și altele.

Și, mergând eu din interviu în interviu, am ajuns la un interviu la o bancă. Na, am urât ASE-ul din suflet, dar măcar era acolo, ceva și contabilitatea aia. Am fost la interviu, am discutat cu o domnișorică foarte drăguțică, probabil de la HR, ne-am simțit bine și confortabil, am depănat amintiri din București, totul părea excelent. Se părea că sunt potrivit pentru post, domnișoara simțea chimie cu mine, gata, trecusem de primul interviu și restul părea o formalitate.

AȘa că ne ridicăm, ne strângem mâinile, ne despărțim, la care eu, într-un moment de inspirație divină, mă întorc către ea, o privesc în ochii de jad, adânci ca marea și îi spun:

– Auziți, dar să mă sunați, da? Că am mai fost la interviuri și mi s-a promis că mă sună și nu m-a sunat nimeni.

Repet, asta după ce avusesem o discuție relaxată, intelectuală cu tipa. Nu știu, sincer, de unde am scos asta, cum mi-a venit să spun țărănismul ăla infect, cert e că nu, nu m-a mai sunat niciodată și nu am mai auzit de ea. Desigur, i-am citit asta în ochi în prima secundă, nu a mai fost nevoie de vreo confirmare.

Hai, suntem anonimi aici, care a fost cea mai penibilă fază pe care ați avut-o la angajare?