Există o categorie de oameni pe care nu reusesc sa o inteleg deloc. Cei care se apucă să promită chestii, din proprie initiativa, după care se fac să plouă. Sigur, facem, dregem, ne vedem, ne apucăm, orice fel de promisiune, după care, pur și simplu, se fac că plouă. Un exemplu concludent, într-un weekend, un tip mi-a zis că vine la mine, tam nisam. Ok, hai, m-am pregătit, am luat chestii de grătar, alcoale, tot tacâmul. Și pauză. Nu a venit, nu a sunat, nimic. A doua zi mă întreba chestii pe net, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

Problema nu este în faptul că nu faci, ci în promisiunea stupidă de a face ceva, ORICE, când tu știi prea bine că nu vei face așa ceva. Nimeni nu se supără că nu poți, e ok, orice e acceptabil, dar înșelătoria asta, tragerea de timp doar cu scopul de a părea bun și superb, este complet inacceptabilă. Nu ma deranjeaza ca nu imi dai banii pe care mi-i datorrezi, ma deranjeaza ca nu ai suficient respect sa imi spui ca nu ai de unde sa mi-i dai sau ai alte planuri cu ei si ma prostesti cu promisiuni de azi pe maine.

Ca om, ca bărbat, nu ai pe lume de oferit decât cuvântul tău. Nimic altceva. Dacă nu ai cuvânt, nu reprezinți nimic, în ochii nimănui. Si o data ce ti-ai pierdut cuvantul, in fața mea, niciodată nu îl vei mai putea recupera.