Am văzut, întâmplător, postarea cu instrumentele de bătaie de pe vremurile bune, în care educația era educație și copiii nu crâcneau în fața părinților și mi-am adus aminte, poate e util cuiva acest link.

Am fost un copil extrem de terorizat. Rezultat al unei escapade materne, toată viața am fost considerat vinovatul principal pentru toate neîmplinirile mamei mele, iar pentru asta am tot fost pedepsit din greu. Bătaie cât cuprinde, tot felul de pedepse, care mai de care mai surpinzătoare și mai distructive, dintre care închiderea pe întuneric complet era doar un aperitiv, interzicerea socializării cu alți copii, ieșit afară doar ca premiu pentru realizări deosebite, umilințe zilnice. Și nu doar pe perioada copilăriei, ci și a adolescenței. Colegii mei de clasă își pregăteau petrecerea de majorat cu câteva luni înainte, eu, de ziua mea, când împlineam 18, nu știam unde să mă duc, pentru că mi se explicase că voi pleca din casa ei.

Toate astea erau condimentate cu discuții lungi despre cât de mult mă iubește, despre cum îi datorez totul, ce viață frumoasă mi-a făcut și cum pentru asta trebuie să îi fiu recunoscător toată viața. Fiecare bucățică de pâine îmi era prezentată ca fiind o victorie a ei și o nevoie de a fi recunoscător a mea, pentru că altfel, de unde? În același timp, dacă mergeam la pâine și veneam cu vreuna din care luasem o bucată, luam, ați ghicit, bătaie.

Tratamentul acesta m-a modelat într-un adult slab, nesigur pe sine, tot timpul furios, tot timpul în căutarea, cel puțin mentală, a unui personaj cu care să mă cert și care să îmi valideze masculinitatea. Am lăsat ca paravanul de teroare al mamei să îmi paralizeze orice decizie. Ce job voia ea să aleg, acela îl luam. Dacă nu îi plăcea de prietena cu care eram, dispărea instant din viața mea. Toate astea, desigur, le făceam involuntar, știind că fac alegerea cea bună.

Cea mai mare problemă, însă, a fost incapacitatea de a face față oricăror sentimente care fac parte, în mod normal din viața unui om. Eram incapabil de a susține în mod normal o simplă ceartă, o simplă enervare, reacțiile mele erau brutale, distructive. Și, cu timpul, văzând cum mă simt și cum reacționez la asta, am evitat, la propriu, să am de-a face cu orice sentiment ce m-ar răvăși atât de îngrozitor. Dacă un prieten voia să îmi povestească ceva injust, ceva rău, ce i s-a întâmplat, nu îl ascultam, efectiv. Nu participam la discuții în contradictoriu niciodată, cu nimeni, iar dacă cineva insista, replica mea era, întotdeauna, Nu doresc să discut despre asta.

Ce voiam să spun, de fapt, pentru că bat câmpii inutil.
Citiți linkul de mai sus. Dacă vă recunoașteți în el, nu vă jenați să mergeți la un psiholog și să vă deschideți sufletul. Probabil nu vă veți vindeca niciodată complet, dar recunoașterea e un pas înainte și vă datorați asta vouă, copilului abuzat ce ați fost vreodată, cât și celor din jurul vostru, care sunt obligați să se confrunte cu crizele voastre de furie, despre care nu știu nici ei de unde vin.