In căutarea tatuajului Iban - partea a 3 a

partea 1, partea a 2 a

Este cam cât mine de înalt, adică are cam 1.75m, solid, are un început de burtică și păr creț, lung și negru. Nu prea arată de 40 de ani și în nici un caz nu pare a fi preot. Pare a fi mai mult un rocker de 30 de ani. Îmi place asta, iar el pare să mă placă. Am devenit buni prieteni cât am stat aici.

Deo Soli este o clădire mare dreptunghiulară, are multe camere pe trei dintre laturi, un coridor mare de jur împrejur și două intrări în stânga și în dreapta laturii din față. În mijloc e un spațiu deschis imens, acoperit cu gazon, flori și copaci de rambutan (un fruct similar litchi). Primesc una dintre camerele din partea din spate a clădirii, de unde pot vedea peretele cu intrările.

Sunt și alți oaspeți cazați aici. Printre ei este și o echipă de doctori din Bandung, Bogor și Jakarta care și-au adus și familiile. Ei și pastorul Arifin și-au petrecut săptămâna Crăciunului în Tanjung Lokang, unde au îmbinat utilul cu plăcutul având cu ei medicamente și oferind consultații medicale gratuite. Privind pozele lor din vacanță m-am gândit că au fost la limita dintre curaj și nebunie dacă s-au dus cu copiii în acea călătorie lungă și plină de aventuri. Era în plin sezon ploios și majoritatea călătoriei a avut loc pe un râu sălbatic. Iar acești oameni erau doar niște cetățeni mediocri indonezieni, de genul acelora care iși petrec majoritatea timpului în mașină sau pe un scaun la birou, fără a face vreun efort fizit, pentru că nu era acceptabil să transpire. Nu mai spun că fiind o minoritate chineză bronzul era ieșit din discuție. Cu toate acestea, s-au distrat, iar la momentul sosirii mele ei încă vorbeau despre călătoria lor.

Îmi cer scuze că nu pot sta mai mult să vorbesc și cu ceilalți oaspeți și, după un duș rapid, mă bag direct în pat. Mă trezesc să merg la cină. Jojo vine să mă ia în 10 minute. Mâncăm la sora lui. Ne-a pregătit mâncare specifică Padangului, care este cunoscută și ca McDonald’s-ul Indoneziei, din păcate fără beef rendang. Carnea de vită este aproape de două ori mai scumpă în Kalimantan decât în Java. Vorbim despre planul meu de a-mi face un tatuaj Iban, prin metoda tradițională. Aflu că cel mai bine ar fi să merg undeva pe lângă Lanjak, un sat mai mre undeva la 120 km în nordul Putussibaului, aproape de granița cu Sarawak (Malaysia). Picăm de acord că mai am nevoie de o zi de odihnă, așa că mă duce înapoi la Deo Soli. Mai vorbesc câteva ore cu pastorul Arifin. Ceilalți oaspeți iau cină în oraș, fiind ultima lor zi în Putussibau.

A doua zi mă trezesc la 7 și iau micul dejun cu pastorul Arifin, Pastorul Kon (toată lumea îi pronunță numele Gun-Goon în engleză) și încă doi pastori, dintre care unul din Flores. Nu prea țin minte numele, în general, așa că le menționez doar pe cele care s-a întâmplat să-mi rămână în memorie. Grupul de doctori au luat micul dejul pe la 6. Au totul împachetat și sunt gata de plecare, dar zborul lor este la ora 14.00. Mai e mult până atunci așa că stăm de vorbă. Una dintre tinerele din grup mi se pare atrăgătoare, însă spre uimirea mea are PAISPREZECE ani.

Femeile din Indonezia par mult mai tinere în general. Ceilalți par să îmi îmărtășească părerea, întrucât și bărbații și femeile vorbesc destul de deschis despre pieptul ei supradezvoltat, dar și despre al prietenului ei. Unii chiar spun că ar trebui să mă viziteze când revin în Bogor. Să fi avut și 4 ani în plus, chiar aș fi încurajat ideea.
Unul dintre doctori se ocupă cu acupunctura și este din Insula Banka Belitung. Are cam 34 de ani și este divorțat, convertit recent la catolicism. Prima dată când aud asta de când sunt în Indonezia. Auzind că am făcut silat se oferă să mă învețe kung fu. Îi spun că practic Bangau Putih (Cocorul Alb) și se răzgânește. Acum îmi cere sfaturi despre cum să facă față durerilor de spate. Viața e amuzantă. Îl învăț câte ceva chiar acolo pe podeaua de beton cu toată lumea adunată în jur și după 5 minute deja vorbim despre întinderi, lovituri și tehnici de arte marțiale. Îmi oferă un tratament gratuit cu acupunctură, pe care îl refuz politicos. Momentan nu sufăr de nimic și îmi este frică de ace. Pe când aveam 14 ani, sănătatea mea era cam fragedă și singura soluție a fost să-mi găuresc fundul cu penicilină. Nu mi-a rămas nicio urmă fizică, însă amintirea acelei luni de teroare m-a bântuit prin liceu și facultate. A dat naștere unor momente interesante când a trebuit să merg la dentist și am refuzat cu încăpățânare orice anestezie sub formă injectabilă. Pe de altă parte a fost bine că m-a ținut departe de droguri intravenoase, așa că alcoolul și țigările au fost singurele pe care le-am suportat. Doctorul, vrând să-mi vindece fobia, și-a adus acele și și-a înfipt câteva în față. Zice că îl scapă de coșuri în mai puțin de o zi și că nu îl doare. Arată ca un porc spinos cu 30 de ace ieșindu-i din piele, însă rezist tentației de a râde.

Unul dintre copiii mici ies din cameră cu o sabie Dayak Mandau. Folosesc asta pentru a scăpa de ace și mă ofer să-l învăț pe băiat să folosească sabia. Îi arăt câteva mișcări golok adaptate din mișcări silat. E destul cât să captez atenția lui și a celorlalți de la ace. După 10 minute de legănat sabia cu ambele mâini, obosește și renunță. Profit de pauză și o întreb pe mama lui dacă are pastile pentru malarie și cum trebuie să le iau. Îmi dă patru pastile de clorochină. Trebuie să încep să iau câte două în fiecare săptămână, începând cu două săptămâni înainte de a merge într-o zonă infestată și să opresc tratamentul după două săptămâni de la plecarea din zonă. Ar fi trebuit să știu asta de când am fost în Papua Noua Guinee, însă atunci nu am luat pastile, iar prietenul meu Noel și-a amintit de ele cu două zile înainte de plecarea mea.

E prânzul deja și ne adunăm toți în sala de mese de lângă bucătărie. Mâncarea e super, îmi umplu farfuria de două ori spre uimirea bărbaților care sunt de două ori cât mine. Le spun că unul dintre efectele secundare ale silat-ului este un stomac foarte elastic, iar altul este apetitul uriaș.

Imediat după aceea vine o camionetă și ia toată echipa medicală și pe pastorul Kon și îi duce la aeroport. După un sfert de oră mă ia Jojo. Mergem la biroul KOMPAKH (Komunitas Pariwisata Kapuas Hulu-Kapuas Hulu Tourism Community) unde îmi face copii după pașaport și viză. În următoarea zi va depune un raport la poliția locală. E mai bine așa, mă va salva de la o posibilă durere de cap ce se tratează numai cu zâmbete largi și o mică șpagă.
Ne plimbăm prin Putussibau. Orașul e împărțit în două de râul Kapuas, cel mai mare râu din Indonezia. Zona se numește de fapt Kapuas Hulu/Izvoarele Kapuas. Casa lui Jojo este în zona Kedamin, în sudul podului, iar Deo Soli este la un încă un kilometru spre sud, la stânga intersecției Melapi. La nord de râu este orașul – Putussibau Kota, dar de fapt e o continuare a Kedaminului. Orașul arată destul de diferit de cele din Java. În primul rând, toate clădirile sunt construite la cel puțin un metru de sol, pe stâlpi de lemn. Asta pentru că Kalimantanul este o mlaștină. Spre deosebire de Java, casele nu sunt înghesuite și sunt spații destul de mari între ele.

Jojo mă duce acasă la prietenul lui Stephanus. E spunem „Crăciun Fericit” și ne invită înauntru. Eu și Steph bem bere, dar Jojo, musulman fiind, bea Fanta. Schimbăm câteva politețuri și după jumătate de oră și două beri mai târziu plecăm.
Mergem într-un loc, lângă pod, pe băncile Kapuasului pentru o cafea și o farfurie de kerupuk basah (kerupuk = chipsuri făcute din făină cu aromă de pește sau creveți, basah=murat). Vorbim din nou despre călătoria de mâine. Facem planuri. Vom pleca dimineața și vom merge la Lanjak, apoi vom lua legătura cu niște prieteni din WWF și vom întreba despre un sat Iban numit Entehbuluh. Pare în regulă.

Terminăm de mâncat și mergem la cumpărături. Aparent majoritatea Dayak rumah panjai/rumah betang (case tip vagon) acceptă vizitatori și oaspeți, însă aceștia trebuie să contribuie cumva la bunăstarea comunității. Zahărul, cafeaua, sarea și țigările sunt binevenite. E prima mea zi în comunitatea Dayak așa că decid să fiu generos. Cumpărăm și 24 de caiete pentru copii și o duzină de pixuri.

Jojo cumpără și baterii pentru lanterna lui și trei pachete de țigări. Fumează versiunea light a kretekului, cea care are filtru și e mai subțire. După ce am fumat Gudang Garam trei ani și Dji Sam Soe încă un an, am o părere foarte proastă despre aceste așa zise țigări. Îi spun ce cred și-și ridică o sprânceană de uimire. Nu-i vine să creadă că nu mai fumez. Îl asigur că nu mă deranjează dacă fumează cineva în preajma mea și îi amintesc că mai devreme el a fumat, iar eu nu.

Următoarea oprire o facem la farmacie, de unde cumpăr Mexaquin, pentru malarie.
Terminăm și mergem la cină. Mă lasă pe mine să aleg, așa că mergem la warungul surorii sale. Nu din cauză că aș fi politicos, dar chiar îmi place mâncarea de acolo, probabil e cea mai bună din întreaga călătorie.
După cină revenim la Deo Soli. Beau un ceai și vorbesc cu pastorul Arifin și îi spun despre planul meu. Decid că o parte din bagaj îl voi lăsa aici. Mă surprinde scoțând o sticluță de apă plină cu arak (vin de orez). Bem câteva pahare. Varianta Kalimantană este puțin mai tare decât cea balineză. Similară cu țuica românească sau rakia sârbilor. Mă duc în pat într-o dispoziție bună și toată noaptea visez tatuaje.

4 comentarii

  1. #1

    Interesant. Apreciez delicatețea întâlnirii cu copila de 14 ani. Important este că primul impuls erotic înainte de aflarea vârstei nu se va șterge niciodată. NE-VER! :)
    Să mai pui și poze, te rog.

    Thumb up 3

  2. #2

    ce buna e asta cu "inceput de burtica" hahaha

    Thumb up 0

  3. #3

    Asta îmi aduce aminte de scrierile dr. Ionuț Șendroiu de pe Daily Cotcodac. Chiar erau plăcute aventurile lui prin toată lumea. Apropo, știe cineva dacă mai scrie pe undeva? Că pe DC n-a mai scris de vre-un an...

    Thumb up 0

  4. Mie imi seamana cu scriitura lui Dragos Dubina: duba.ro
    Chiar sunt curioasa... ne spui si noua cine acest misterios oaspete?

    Thumb up 0