[Scris de Tatiana Neamţu]

 

Închisoarea de la Sighet a fost închisoarea elitelor. A minţilor luminate, a celor mai periculoşi duşmani ai poporului. M-am întrebat de mai multe ori de ce comuniştii, după ce au avut puterea fără dubii, au mai recurs la metode de represiune, de ce a fost necesar Gulagul românesc. A fost necesar pentru a distruge orice formă de elită.

Pentru că în esenţă comuniştii au fost hiene care, în puţinătatea lor mintală, au înţeles că numai reprimând elitele concomitent cu reducerea populaţiei la nivel de îndobitocire fără precedent pot menţine puterea. Pentru că numai atunci când aduci omul la stadiul de animal poţi să-l ţii sub stăpânire. Obiectivul comuniştilor a fost crearea omului nou (teoria marxistă aplicată de stalin), a omului fără memorie. Din păcate, a fost un obiectiv victorios, ale cărui rezultate se văd şi astăzi.

La nivel teoretic toţi ştim de Iuliu Maniu, de Ion Mihalache, de Coposu, de Brătianu. Ne amintim cu toţii din cărţile de istorie că au fost oameni mari care-au luptat şi au suferit din cauza comunismului. Foarte puţini dintre noi înţelegem, însă, ce înseamnă exact sacrificiul lor. Ar fi fost foarte simplu dacă ar fi fost împuşcaţi pe loc, fără suferinţă, fără tortură. Dar asta nu ar fi rezolvat decât o parte a problemei: stricta lor dispariţie. Or, comuniştii au vrut să dispară cu totul însăşi noţiunea de intelectualitate, de elită. Sacrificiul acestor oameni e o lecţie pentru noi. Dacă măcar am înţelege…

Fosta închisoare de tortură comunistă de la Sighetu Marmaţiei a fost transformată în Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei. E un loc contra uitării.

Am fost pentru prima dată la Sighet în 2009. După o nuntă unde se-agaţă harta-n cui,  la Borşa, am decis că vizităm Maramureşul. Şi am insistat să ne oprim şi la Sighet. Tata a refuzat să intre pe motiv că a trăit pe viu comunismul nu mai are ce să afle. Mama a intrat cu mine. La intrarea în Memorial te-ntâmpină holurile largi tapetate cu chipuri. Mii de chipuri care te privesc. Chipurile celor care-au suferit la Sighet represiunea comunistă şi care acum sunt doar ochi ce străjuiesc tristeţea.

Mama a ieşit imediat ce s-a văzut înconjurată de atâtea feţe şi am rămas singură. Am stat în închisoare 4 ore, am intrat în fiecare celulă, am citit notele de pe pereţi, am analizat fiecare părticică de istorie. Da, e acolo şi celula lui Maniu, chiar şi pijamaua lui sprijinită de pat. Celulele sunt tematice şi prezintă informaţii diverse, bucăţi cu diverse articole din ziare sau note, note informative şi scrisori lipite pe pereţi.

Sunt informaţii despre alegerile din ’46, despre scrisorile trimise de Regele Mihai cerând ajutor, despre răspunsul intern al americanilor cum că „nu ne putem amesteca în problema României”. Urmează celulele diferiţilor deţinuţi şi celulele care prezintă viaţa în comunism aşa cum a fost ea: sticle de lapte în coşurile oribile din metal, televizorul cu peştele deasupra, portofelul acela cu o femeie care face cu ochiul, milioane de fotografii cu tovarăşul şi tovarăşa, casetofoane care intonează melodiile de slavă, o canistră (goală) de benzină. În curtea interioară a închisorii există monumente din marmură pe care sunt notate milioane de nume.

La Sighet regimul de detenţie s-a caracterizat în perioda încarcerării lui Iuliu Maniu (a stat 6 la ani la Sighet) prin lipsa oricărei forme de asistenţă medicală, înfometarea deţinuţilor, frigul şi izolarea celor întemniţaţi (sursa: IICCR). Dintre personalităţile româneşti încarcerate la Sighet: Iuliu Maniu, Ghe. I. Brătianu, C-tin Brătianu, C-tin Argetoianu, Petre Mihai Băcanu, Dumitru Caracostea, Virgil Carianopol, Radu Câmpeanu, Cornel Coposu, Emil Haţieganu, Adrian Marino, Ion Mihalache, Elisabeta Rizea, Nicolae Steinhardt. (Lista completă).

Memorialul de la Sighet trebuie vizitat într-o excursie obligatorie cu clasa de către toţi liceenii. Trebuie să li se explice tuturor, tineri şi bătrâni deopotrivă, că niciun sistem care face aşa ceva nu e bun. Nu are cum să fie bun. E mult şi e ieftin să spunem că oamenii ăia au murit şi au suferit pentru noi. Au murit în primul rând pentru ei: pentru demnitate şi pentru respectul de sine, pentru curajul de a crede în altceva. Şi – sigur – şi din cauza demenţei celor care preluaseră puterea.

La Sighet simţi. Simţi nedreptatea, simţi răul, simţi demenţa. La Sighet simţi toată durerea, simţi privirile, simţi strigătul mut de revoltă, simţi tristeţea imensă a unui popor care intrase în cea mai neagră filă a istoriei sale, filă ce nu are să se mai termine niciodată.

[Urmează Jilava, Aiud şi Râmnicu Sărat]

 

(Alte surse pentru citit:)

Memorial Sighet

Reportajele Gândul în colaborare cu IICCMER

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc