manelele e viata mea

Azi am avut zi de plimbare. Unul din motive fiind că, de fiecare dată când îți lipsește copilul de la grădiniță, trebuie să îi scoți adeverință de introducere în colectiv. Pentru că de ce nu.

În fine. Stăteam pe Ștefan cel Mare, bulevardul pe care îl plac ca pe sarea în ochi, ascultând chestia asta. Cumva dată la maxim, pentru că îmi place foarte mult și mă relaxează de fiecare dată când o ascult.

Așa. La un moment dat, deschid geamul, ca să îmi aprind o țigară (da, știu, fumez, mersi), fără să mai dau muzica încet, cu gândul la diverse alte chestii. Am aprins țigara, stând lejer transpportat de muzică, în alte sfere și alte timpuri, când aud un fel de strigăt:

– Nu vă supărați, ați putea să îmi spuneți ce piesă e acum?

Deci mi-a venit să intru sub scaun de rușine. M-am simțit de parcă ar fi cântat guță ultima melodie despre dușmani, bani și valoare.

Am răspuns, ce să fac.
Dar m-am simțit atât de cocălărete…