Am observat, în majoritatea discuțiilor pe care le am, despre copii, cu oameni care încă nu au copii sau abia au născut, o problemă, cred eu, de percepție a prezenței unui copil în familie.

Mai exact, pentru toți copilul acela este echivalentul unui animal de casă. Calculele sunt de genul Dacă fac un copil, îmi cresc costurile cu atât, haine atât, mâncare atât, e o povară mare, e greu, gândește-te cât dai la medici doar. Calcule pe care nu le fac niciodată când e vorba de ei, de femeia/bărbatul lor. Acolo sunt niște costuri normale, care fac parte din viața de zi cu zi.

Și cred că aici vine tara comportamentală majoră. Românii, în majoritatea lor, își consideră copiii animale de casă, lut maleabil din care fac ce vor, eu te-am făcut eu te omor. Practic, e imposibil să gândească la acel copil ca la o persoană de sine stătătoare, cu nevoi, dorințe, idei. Cumva, copiii trebuie să fie recunoscători că au fost aduși pe lume deși, cu iertare să îmi fie, ar trebui să fie invers.

De aici apar acele probleme pe care le găsești la tot pasul. Aveam zilele trecute niște comentarii despre cum Esca trebuia să îi interzică fiică-si să umble cu nuștiucine, pentru că e părintele ei și e o mare rușine că nu a făcut-o. Fix obiectificarea unei persoane, sacrificată absolut normal, conform opiniei publice, pe altarul lui Eu te-am făcut, dacă nu mă asculți, eu te omor.

Copiii nu sunt un balast. Copiii sunt un cadou pe care vi-l faceți singurătății voastre, complet contrar voinței acelui copil. Copiii, deși par obiecte, sunt oameni. Au nevoi, au dorințe proprii, au idei proprii și treaba voastră este să îi ghidați și să le oferiți un exemplu educațional astfel încât acel copil să poată lua decizii corecte, în cunoștință de cauză. Nu să i se impună cu forța ce trebuie să facă. Pentru că forța și frica sunt trecătoare, nu rezistă în timp.

Am fost un copil care și-a luat bătaie la greu, pentru tot felul de prostii. Lauda maximă la mine în casă era Copiii se pupă doar în somn, nu trebuie să știe dacă îi iubești. Cât am fost mic, a funcționat teroarea asta. După ce am mai crescut, bătaia era doar una din mizeriile zilei, oricum, forța cu care eram lovit era infimă.

Știu câteva tipe care au fost, la rândul lor, căpăcite la greu de părinți, pentru a li se da educația de care au nevoie. Uneia i se interzicea să umble cu prietenul ei, care nu se ridica, nu-i așa, la nivelul necesar. Rezultatul? În clasa a 11 a și-a băgat picioarele în ea de familie, a abandonat școala și a plecat cu tipul ei. Cealaltă a încasat bătaie ca un sac de box până când a ajuns la vârsta la care s-a dus la o sală de sport și a învățat să se bată. La următoare bătaie, i-a prins mâinile lui taică-su, l-a imobilizat și l-a amenințat că i le rupe și îl bate cu ele.

Cam astea sunt momentele în care educația asta tradițional românească își atinge limitele. Copiii pot fi înfricoșați până la un anumit nivel. După aceea, frica trece prin ei, peste ei și nu mai rămâne decât ura și disprețul.

Să știți că, în termeni de viitor, e de preferat ca puiul ăla pe care l-ați făcut să strige după voi prin magazin Tati, ești cel mai minunat tată din lume și te iubesc, cum făcea azi fi-miu la Lidl, de mi-era jenă și l-am repezit să tacă (moment pe care acum îl regret), decât să te împăunezi cu frica și ochii lăsați în pământ ai unei ființe care nu îți poate riposta.

Iubirea bate frica. Întotdeauna.

Știu că și voi ați fost bătuți. E inevitabil, provenim din același aluat. Să știți că face bine să vorbiți despre asta, chiar și în anonimat, dacă nu la un psiholog. Sunt lucrurile acelea care te macină și de care ți-e rușine. Catharsisul este esențial aici.