Scris de Hary, drept raspuns la comentariile naziste de aici

Problema cu adoptiile nu este chiar asa de simpla cum pare la prima vedere.
se intimpla tragedii multe in familii cu copii adoptati. Binenteles ca sint si cazuri foarte frumoase si fericite, insa as indrazni sa spun ca in majoritatea cazurilor familiile care adopta copii cu o varsta de peste trei ani, au probleme majore cu ei mai tarziu.

Multi parinti care nu pot avea copii, sint orbiti de dorinta de a adopta. Sint impinsi de nevoia intiparita genetic in femeie, de a creste copii. Si acest instinct parental, de multe ori primeaza in fata ratiunii.
Sa explic.

Bebelusul nascut si abandonat in maternitate, este crescut o vreme in maternitate si mai apoi in orfelinate de stat, case de copii etc.. unde isi asteapta parintii adoptivi sau familiile care se angajeaza sa-i creasca temporar, prin diversele programe sociale existente.

Sa presupunem ca bebelusul la nastere este sanatos din punct de vedere neurologic si nu are disfunctii genetice.

Orice copil sanatos, din clipa in care se naste, parcurge transformari majore de adaptare la noul mediu inconjurator.
In momentul in care se naste, creierul bebelusului este o masa imensa de celule nervoase deja diferentiate, insa nestructurate si nemodelate („oarbe” pentru noul mediu in care s-a nascut).
creierul copilului se dezvolta cel mai spectaculos in primele sase luni de viata extrauterina, timp in care isi modeleaza structura (caile de comunicare si transport de informatii). Mediul inconjurator, mai precis stimulul care vine din exterior prin intermediul simturilor primare (olfactiv, auditiv, vizual, tactil) este cel care modeleaza si structureaza creierul noului nascut. Practic capacitatea unui copil de a percepe, de a intelege, de a simti si interpreta mediul inconjurator depinde FIX de stimulii pe care-i primeste in aceste prime luni de viata.

Si mai este un aspect important. Iubirea mamei.
Nasterea ca si act trebuie inteleasa din perspectiva unui bebelus ca si expulzarea din paradis. Da, sint permise analogiile.

Lipsa unui parinte iubitor (mama) de langa un nou nascut isi pune „amprenta” pe acel copil.
Lipsa iubirii mamei in aceasta perioada de viata duce la pierderea atasamentului la copil.
Capacitatea omului de a iubi este strans legata de iubirea mamei in primele luni si ani de viata.

Lipsa iubirii si atasamentului de mama duce la o modelare si structurare diferita a creierului, care formeaza mecanisme alternative de perceptie la copil.

Studii in domeniu arata ca fix acest atasament, aceasta iubire materna, este elementul cheie care este responsabil pentru echilibrul sufletesc al copilului si mai tarziu al adultului. Este vorba despre apartenenta emotionala care compenseaza pe cea rationala a individului.

Creierul uman isi incheie structurarea de baza la varsta de 3 ani.
Caile de comunicare, de intelegere si perceptie sint intiparite definitiv la varsta de trei ani,
iar dezvoltarea creierului uman dupa aceasta varsta, se bazeaza pe ce s-a format in primii trei ani de viata.

Ceea ce vreau sa spun este ca, de fapt, copiii abandonati din prima zi in maternitate, crescuti in institutile noastre de stat si adoptati la o varsta mai mare de 3 ani, nu au putut dezvolta si nici nu vor putea dezvolta vreodata acelasi sentiment de atasament si iubire parinteasca ca si copiii care au crescut langa mama lor biologica si au primit iubirea mamei lor.

Prin urmare, indiferent cat de mult s-ar stradui unii parinti adoptivi, le va fi foarte greu sa castige iubirea acestor copii.
Binenteles ca problemele se adancesc si datorita parintilor de parinti adoptivi care isi pierd rabdarea si au asteptari imense de la acesti copii, care nu fac decat sa adanceasca prapastia dintre ei si copiii adoptati.

Cunosc tragedii de acest gen. Si statistici in acest domeniu care ilustreaza foarte clar acest fenomen.
Binenteles ca sint si exceptii. Eu personal nu cunosc aceste exceptii, insa am convingerea ca ele exista. Pentru ca nici o teorie sau regula nu poate exista fara exceptii.

Stiu, aparent nu are nimic de a face cu topicul articolului precedent, cu adoptia copilului de tigan.
Am vrut doar sa accentuez faptul ca nu mostenirea genetica il formeaza pe om dpdv comportamental (emotional si rational), ci experientele lui, mai ales in primii ani de viata. Stimulii care vin din mediul inconjurator sint cei care modeleaza creierul uman.

Si am mai vrut sa subliniez ca tragediile in familiile cu copii adoptivi nu sint neaparat declansate din cauza copiilor sau a parintilor, ci din cauza diferentelor uneori majore de perceptie dintre copii si parinti.