De ce copilăria noastră e irepetabilă sau cum era pe vremea mea

[fbvideo link=”https://www.facebook.com/zearhi/videos/1085497068234882/” width=”640″ height=”400″ onlyvideo=”1″]

În general, dacă am vreo discuție cu bătrânei de vârsta mea, deși am început să observ că și la puștani de 30+ precum Cismaru începe să se manifeste, se ajunge invariabil la concluzia Copilăria noastră era mai bună, noi ne jucam pe afară, cu cheia de gât, noi făceam și dregeam, eu nu aveam nevoie să mă ducă nimeni la școală, noi blabla.

Să o luăm așa, punctual.

Nu locuiesc departe de școală. Dar strada care duce spre școală este, așa cum a remarcat și Andrei, mai aglomerată decât magheru la oră de vârf. Și primăria pantelimon a decis că nu e necesar un trotuar, deci tot traficul pietonal ar trebui să se desfășoare printre tiruri si ocazionale bălți pline cu mocirlă. Mie personal mi-e frică să merg pe jos pe acolo, darămite pentru un copil de 6 ani.

Același lucru e complet valabil și pentru chestiile gen Noi ne trăgeam 3 linii pe asfalt și jucam tenis cu piciorul. Care asfalt? Ăla plin de mașini? Când aveam eu vreo 10 ani, pe toată strada mea exista o singură mașină, o dacie verde, a domnului Luțu, de la parter. SINGURA MAȘINĂ. O câștigase la ceva CEC-uri de 5000. Altfel îți trebuia aprobare de la partid ca să îți iei mașină, trebuia să ai realizări în câmpul muncii etc. Acum, pe strada unde noi jucam tenis și fetele trăgeau cu creta bârne și se visau Daniela Silivaș nu mai poate intra mașina de gunoi, din cauza suprapopulării cu mașini. Și deși e o stradă de 4 metri lățime, cu mașini parcate pe ambele sensuri, se găsesc cretini de 20 de ani care trec cu 50-60 km pe oră, negândindu-se nicio secundă la ce s-ar putea întâmpla dacă s-ar juca copii pe acea stradă.

Când eram în clasa a 3 a, am plecat singur cu frații mei de 3 și 4 ani pe tren, de la Suceava la București, cu escală în Iași. Din motive obiective, părinții nu aveau cum să ajungă să ne ia. Nu ne-a încredințat nimeni nimănui, eram doar noi 3. În Iași am avut de așteptat câteva ore, așa că ne-am dus undeva la un cinema din apropierea gării și ne-am uitat la Lizuca cu Patrocle. Ați avea cum curajul să vă lăsați copiii singuri să hălăduiască prin țară, cu trenul? Nu contest, procentual sunt probabil tot atâția obsedați sexual, demenți, ucigași și restul de plăgi comportamentale. Dar în numere brute, sunt mai mulți și mai agresivi. E plin de cerșetori, de copii agresivi de la casele de copii, de hoți care ți-ar vinde rinichiul pentru 2 covrigi. Cum aș putea sta liniștit, în acest caz?

Vă amintiți cum ne jucam cu cornete de hârtie, toată ziua? Desigur. Dar de unde luam acele cornete, vă mai amintiți? Pentru că eu și cunoscuții mei le furam din blocurile în construcție. Dar jegul care rămânea în urma noastră, după bătăliile respective, vi-l mai amintiți? De cornetele cu ace, înfipte în ochi, iarăși, vă mai amintiți? Ați vrea să vă vină copilul acasă rupt în bătaie de un paznic din cauză că l-a prins la furat în bloc? V-ar plăcea să aveți pe stradă iară mareea aceea de coli de hârtie aruncate?

Da, am avut o copilărie frumoasă, din acest punct de vedere. Dar nu din cauza faptului că trăgeam cu cornete și jucam v-ați-ascunselea tot timpul. Ci pentru că eram copii inteligenți și încercam să negăsim ocupații într-o societate pe care o durea în cur de copiii săi. Jocul meu preferat, de exemplu, era bătaia cu spadele. Florete din lemn de alun, cu gardă din capac de borcan, de mă bătea mama pentru fiecare capac furat, pentru că nu se găseau, cojite frumos, să fie albe, ore întregi ne împungeam ca D’Artagnan și Aramis, în fiecare moment cu riscul de a ne înfige bețele alea în ochi.

Dar fiți convinși că dacă ar fi existat calculatoare, tablete, telefoane inteligente, aș fi preferat de 1000 de ori să joc un Mario sau Max Payne (singurele jocuri care mi-au plăcut vreodată), decât să ies afară în încercarea de a nu mă plictisi.

Cumva, în mintea oamenilor a rămas înrădăcinat că dacă ieși afară și te joci, e mai bine decât pe calculator, sigur așa ies oamenii mai buni. De aici opiniile acelea gen Eu nu îmi voi lăsa copilul la PC decât de la 14 ani, copilul meu are voie pe tabletă o oră pe zi etc.

Bullcrap, mai exact. Oamenii s-au schimbat, lucrurile s-au schimbat, interacțiunile sociale s-au schimbat complet și definitiv. Este complet greșit să nu realizezi asta și să încerci să îi impui copilului tău genul tău de copilărie și educație, pentru că simți tu că ai ieșit un om minunat și vrei să transmiți asta și copilului tău, în timp ce toți prietenii lui se conversează pe snapchat, se joacă warcraft în rețea și privesc tâmpenii pe twitch. Dacă nu vezi asta, e posibil ca de fapt să nu fi ieșit chiar acea minune din tine, ci un tip închistat în trecut, incapabil să deschidă ochii la nou și să înțeleagă noile generații.

Generații care au alte interese și complet alte provocări decât ai avut tu.