Nu știu dacă mai țineți minte, dar la articolul în care îi lăudam pe Octavian Bellu și Mariana Bitang, cineva a comentat ceva de gen copilul face în viață ce îi spun eu.
Mi-am adus aminte de asta privind aceste fotografii, de la antrenamentele de gimnastică ale echipei chineze.

Nu trebuie să vă lăsați amăgiți, acest tip de antrenamente se face la orice sport care presupune elasticitate. Țin minte că la wu-shu ne punea să ținem picioarele fluturaș, după care se urca câte un tip pe fiecare genunchi. Durerea era crăpătoare, ca să zic așa.

Revenind, cât de mult îți poți urî copilul, încât să îl dai la gimnastică. Nu neg, sunt copii cărora le place să facă asta. Dar mă îndoiesc că la 3-4 ani, când începe antrenamentul pentru o gimnastă de performanță, acel copil are cristalizată ideea vreau să fiu gimnastă. Și nu cred că sunt multe fetițe care să reziste la asemenea dureri și mutilări, după care să se vrea să mai vină și a 2 a zi.

Înțeleg una din motivații. Înțeleg că sunt familii de oameni săraci, care consideră că așa le asigură un viitor copiilor, reversul medaliei fiind curvă pe centură sau țesătoare la APACA.
Dar nu pot înțelege chinul unor copii doar pentru că mămica și-a dorit să fie balerină sau gimnastă și nu a reușit din cauză că era prea grasă sau nu era suficient de bună.

Copiii nu devin în viață ce dorim noi. Fiecare copil e un om, care va descoperi singur, la un moment dat, ce vrea să facă în viață. Frustrările și rateurile vieții tale nu trebuie să se răsfângă asupra unui copil.
Mergi mai departe, încheie capitolul de care ți-e rușine și lasă-i pe ceilalți să trăiască.