Eram în Regie, la un club al cărui nume n-are sens să-l pomenesc, acum mulţi ani atunci când am văzut prima masă de snooker şi între noi a fost dragoste la prima vedere. M-a fascinat că era atât de MAAAAREEEEE faţă de mesele de biliard din apropiere, astfel că cei care reuşeau să introducă bilă după bilă în meciurile televizate mi s-au părut nişte mici zei.

Aşa am început să-l admir pe Stephen „The King of Crucible” Hendry, cel care a câştigat de 7 ori campionatul mondial de snooker (performanţă similară celor realizate de Schumacher în automobilism, spre exemplu), iar apoi am trecut la frumoşii nebuni ai ultimului deceniu: scoţianul Higgins, galezul Williams (favoritul lui Arhi), irlandezul Ken Doherty, australianul Robertson şi – deşi nu am fost şi nici nu sunt o fană a lui – englezul Ronnie O’Sullivan.

Dar să revin la firul poveştii: după ce în urmă cu doar câţiva ani snookerul era un sport destul de „underground” şi care nu avea prea mulţi fani, mediatizarea tot mai excesivă a făcut ca ultimele sezoane să includă zeci de turnee, care mai de care mai exotice. Ca să vă faceţi o idee, începând din 2012 există un turneu chiar şi în Bulgaria, la Sofia, iar din 2013 va fi unul în Columbia!

Totuşi, pentru mine adevăratul snooker s-a jucat întotdeauna în Anglia, în aprilie-mai, atunci când se desfăşoară Campionatul Mondial. Acum 2 ani chiar mi-am luat concediu special pentru campionat, cu gândul că o să ajung la Sheffield. Conjunctura a făcut să nu pot pleca, aşa că am urmărit zilnic turneul, câştigat de Higgins dacă îmi amintesc bine, în faţa televizorului şi a laptopului, înjurându-i pe comentatorii care deveneau din ce în ce mai enervanţi şi consumând tone de popcorn. N-a fost un concediu departe de casă, dar la final m-am simţit mai deconectată ca niciodată după sutele de frame-uri de snooker văzute, poziţiile de siguranţă, ieşirile incredibile şi loviturile de mare distanţă, uneori pe toată lungimea mesei, despre care v-am spus deja că e imensă.

Anul ăsta, prima zi a Campionatului Mondial a început cu o victorie fără drept de apel (10-4) a lui Ronnie O’Sullivan, reîntors în snooker după un an de inactivitate, dar şi cu o primă surpriză în sesiunea de seară: în derby-ul galezilor, Michael White îl conduce cu 5-4 pe Williams. Rămâne de văzut dacă va reuşi bătrânul Mark să întoarcă soarta meciului cu tânărul de numai 21 de ani care e debutant la Crucible… Deja mi-am notat în calendar meciurile zilei de duminică: începe veteranul Ebdon, cred că cel mai în vârstă jucător din turneu, cel care bifează a 22-a prezenţă consecutivă, record depăşit doar de Hendry. Sunt sigură că va fi un meci leeeeent, dacă ne gândim că Peter Ebdon e „melcul” suprem al acestui sport. Prietenii mei s-au obişnuit deja cu apelativul „Ebdon” atunci când lucrurile merg încetişor, aşa că nu m-ar mira ca meciul de mâine să dureze, să dureze, să dureze…

Hai că m-am luat cu scrisul şi uit esenţialul: Enjoy the snooker, folks! E un festival pentru iubitorii acestui sport în această perioadă, e păcat să-l rataţi!

PS: La ora la care citiţi acest articol, mă aflu probabil deja în cursa Wizzair spre Londra, în trenul First TransPennine Express spre Sheffield sau deja acolo, în imediata vecinătate a micuţului teatru Crucible, aşa că vă las vouă toată tensiunea din faţa micului ecran, nervii că merge sacadat Eurosport Player şi vi-i mai las şi pe eternii şi fascinanţii comentatori Daniel Bontea şi Marius Ancuţa, care au scăpat de concediere şi sezonul acesta.

Roxana L.