Lăsasem aici că voi povesti cum am fost operat, ca soldat, la spitalul Colentina.
La spital am ajuns cu ditamai furunculul, mai mare ca un pumn, cel puţin mai mare decât pumnul meu. Interesant e că furunculul mi-l făcusem pe fund, era singurul loc unde aveam curaj să îmi bag singur seringa.

Bun, ajung la colentina, mă bagă în salon, după care hai la consult la domnul maior medic. Din păcate, nu îi mai ţin minte numele, dar sper că ţărâna îi va fi foarte uşoară cât mai curând, dacă încă nu i s-a aşternut colbul pe măsele.
Întru în salon, cocoşat de durere, târşâind piciorul când:

– Soldat, drepţi, unde te trezeşti! DREPŢI!!!!
– Păi ştiţi, am un…
– Soldat, ţi-am dat eu permisiunea să mi te adresezi?? Culcat! Drepţi! Culcat! 25 de flotări, să înveţi că regulamentul militar e valabil şi în spital.

Am făcut flotările, m-am ridicat cu greu, am luat poziţia de drepţi. M-a controlat, verificat, da da, un furuncul destul de urât, e de la igienă, mă porcilor, că nu vă spălaţi, fireaţi ai dreacului de ţărani. Desigur, se prefăcea că nu ştia că în armată faci duş obligatoriu, dimineaţa la 6 şi seara la 10. Cu apă rece, pentru că apă caldă se dă doar iarna.

Ok, hai la operaţie. Acum? Acum, ce vrei, să crească iarba?

M-a pus pe o masă de naşteri, cu zgaibaracele în sus, urcate pe suporturile alea unde de obicei stau femeile, în aşteptarea introducerii unei hegare sau a expulzării unui bebic. Tocmai când mă relaxam, aşteptând anestezia, pac, o durere înfiorătoare. Imbecilul de maior doctor îmi tăiase furunculul direct, pe viu.

– Ce e soldat, nu ştii că soldatul rromân nu simte durere?

Eu urlam, de durere, pentru că practic mă tăiase pe viu.

– Soldat, îţi ordon să nu mai ragi ca taurul de CAP.

Ce dracu să nu mai rag, că el în timpul ăla scobea cu o lamă chirurgicală, un fel de hexagon mic, prin muşchiul meu, curăţind pe acolo. După care aud

– Soră, pensetă, a căzut scalpelul (cred că aşa i-a zis, nu sunt sigur). Tâmpitul scăpase bisturiul în gaura furunculului meu şi scobea în carne vie, fără anestezie, să îl găsească. Serios, nu cred că am mai avut vreodată o durere atât de înfiorătoare, simţeam pur şi simplu că nu am suficient aer în mine să urlu.

În fine, a băgat în gaura un cauciuc de 20 de centimetri, pentru dren cred, plus a umplut gaura cu pansament şi gata. Sus, fuga marş la salon. FUGA MARȘ, NU AUZI? Am alergat şi fuga marş, ce să fac.

De multe ori mi-am promis că mă voi duce la colentina, să îl aştept pe animal şi să îl calc pe faţă. Dar cu cât trec zilele, cu atât se estompează amintirile rele. Plus că perioada de vreo 2 luni petrecută în spital (plătind 1 cutie de ness pe zi) a fost o perioadă foarte frumoasă, cu prieteni şi prietene de toate tipurile, cu beţii în capela spitalului şi câte altele şi numai gândul la el nu îmi era.
Dar despre astea, poate altă dată.