scris de Vlad B Popa

 

Ca să ajungi până acolo făceai nițel off-road că poteca nu devenise încă destinație de weekend pentru tot orașul și nu se nivelase drumul, să-l poată urca și ăștia cu bmw-urile.

Era unul dintre locurile noastre favorite pentru meditat la esența vieții. Un lăcușor înconjurat de brazi bătrâni, miros de cetină, susur lin de pâraie și aer proaspăt de munte. În jur domnea o liniște de un fâlfâit de corb se auzea clar în toată valea, asta până porneam noi caseta cu Prodigy din bătrînul meu Sony cu 6 baterii și destulă boxă căt să sperie toată pădurea. Na, puștani de liceu…

Eram vreo patru hăndrălăi și una jumate hăndrălău (cam ca un hobbit așa, măsurat de la tălpi) și tocmai terminasem grătarul, discuția despe problemele existențiale și caseta cu Prodigy a treia oară, așa că era timpul s-o-ntindem.

Se-aruncă toți în fulgerul galben, eu arunc o privire în urmă să nu fi lăsat nimic și mă introduc în scaunul șoferului. Prin nu știu ce minune hobbitul era în dreapta și ăilalți stăteau ca sardinele în spate, ba mai mult, ăsta se agita cu ciocanul în mână. Să explic pentru generația servo/abs/eps/plm că orice Dacie avea ciocan?

Dau cheie și pedală când ciupetele de lângă mine face o fentă de shaolin cu ciocanul și, fiindcă era la fel de coordonat ca un arici la săritura cu prăjina, îmi freacă una în retrovizoare de mi-o crapă. Abia ieșisem din penalizarea pentru parcat în cimitir și trompalăul îmi stricase oglinda, iară ceartă, iară post, să mor nu alta.

– Băi canal, ce dracu ai?

-Hai bă, ce te-agiți, că oricum n-o foloseai!

Și bou și cu tupeu ăsta micul, cred că de la nocciola i se trăgea. Țin foarte mult sa precizez ca pe vremea aia nu eram domnul cumpătat și responsabil de azi și când mă enervam era belea, belea mare. Și mă enervasem.

– N-o foloseam zici? Na, c-o folosesc acuma-n măta de guvid prost ce ești!

Pornesc, ajung rapid la viteza potrivită, că era la vale, trag odată tare de retrovizoare de iese de pe parbriz, mă întorc total în scaun de mă uitam direct la ăia din spate, îmi las dreapta pe volan și cu stânga țin retrovizoarea la nivelul ochilor.

Și dă-i și mână, coborâre off-road cu dacia, viteze supersonice de 50-80 la oră că nu mai aveam mână disponibilă să schimb dintr-a patra, curbe cât cuprinde, șanțuri, copaci, gropi, pietre cât roata de car, bușteni pe mijlocul ”drumului”, drifturi pe pământul umed căt încape, toate cu un șofer care stătea întors spre fundul mașinii și tot ce vedea era în oglinda aia cât o palmă.

Pasagerii mei de pe bancheta nu ziceau nici pâs. Se țineau nu prea bărbătește în brațe, erau albi ca spuma laptelui, cu ochii cât pumnul de maramureșean și coaiele cât bobul de mazăre, muți ca mumia lui Tutenkamonumatiidemiaispartoglinda.

Când s-au terminat cei 13 kilometri și-am ajuns la asfalt am oprit să-mi dezmorțesc gâtul. Tremura Dacia într-un hal de-am crezut că i s-au ars toate bujiile în afară de una, până să mă dumiresc că e de la ei. Unu își făcea cruce, fără să îi pese cătuși de puțin că abia stabilisem lângă lac că suntem atei, altul dădea la rațe pe geam, ăla din mijloc clănțanea din dinți și absolut toți erau mai boldiți ca Golum când vedea inelul.

Mă-ntorc triumfator spre ariciul din dreapta, responsabil pentru trecerea noastră pe lângă neființă și-i spun:

– Ia zi mă șotron, mai folosesc retrovizoarea sau ți-a ajuns?

– Ce bă, nu m-am speriat deloc.

Mă uit la creatură și încep să râd de tremura muntele cu totul. După câteva clipe, așa de terminați cum erau aștia din spate, unul mozolit cu vomă, altul în frisoane, încep să hăhăie și ei, la fel de necontrolat.

Hobbitul brava vitejește fără să-și dea seama că tot drumul mușcase de groază din coada ciocanului și era plin de așchii până la brâu iar lemnul arăta ca trecut prin concasor.

– Zău bă, nici așa măcar un pic?

– Deloc, deloc.

Și dă-i și râde. De-acolo i s-a tras ”castorul” lu ăsta micu…