scris de Vlad B Popa

 

De ceva vreme mă-nvârteam în jurul ușii, tremurând de nerăbdare și-așteptând s-ajungă acul ceasului la șase fix, ora de plecat la pregătire. Nu c-aș fi fost din cale-afară de atras de obiectul meditației, ba mai degrabă aș fi preferat să rod proteza lui bunicu, dar era prima dată cand primisem acordul alor mei să scot fulgerul galben la plimbare.

Fulgerul galben era verde, dar porecla îi rămăsese de pe vremea când cutreiera șoselele patriei cu 130 la oră, da, ați citit bine 130, ceea ce pentru o dacie din 82 nu era lucru puțin. Îmi luasem carnetul din prima, cu o săptămână înainte, fapt ce mă propulsa automat printre șoferii de elită ai națiunii, ce dacă orașul avea fix două străzi și alea drepte?

Cobor scările cate patru odată, cam ca spiderman după 5 redbuluri, năvălesc afară un pic mai repede decât permiteau condițiile de trafic, alunec vreo doi metri pe gheață și îmi plantez bornăul într-unul din nămeții căt casa făcuți de gospodari curățând trotuarul. Sunt sigur ca spiderman n-a avut niciodată o aterizare din asta pe nas, indiferent de câte redbuluri a bagat la trompă.

Mă ridic demn, un pic julit pe fornăitor, dar demn și pășesc solemn spre mașină. Aud căntec de harpă și îngeri, văd dacia cum se luminează divin și-o voce cutremurătoare tună ” Să mergi încet și să vii direct înapoi”. Era maică-mea de la geam.

Demarez ca un pensionar, arătând o responsabilitate mult peste anii mei, ajung la pregătire, îmi sufăr resemnat tortura, mult diminuată de faptul că prietena mea era acolo (acum cititorul începe să înțeleagă de ce o minte sclipitoare ca a mea avea nevoie de meditații). O anunțasem din primul moment că o duc acasă cu mașina.

Vă puteți da seama ce însemna pentru puștiul de atunci să-și ducă prietena acasă pe patru roți? Sau pentru prietena puștiului? Cât ar fi crescut gâgă în ochii ei și ale altor fete cu ochi la fel de frumoși?

Vine și momentul în care o conduc de braț la mașină și îi deschid cu un gest larg portiera. Mai exact fac un gest larg în aer, portiera rămânând nederanjată la locul ei, pentru că la -25 de grade și nefolosită de peste 3 zile poarta de la dacie are tendința sa înghețe ușor. Mă proptesc cu piciorul în pragul mașinii și trag de să-mi iasă ochii din cap, până crapă într-un final ghețarul și portiera se deschide cu un pârâit profund.

Introduc frumusețea înăuntru, trag șocul, pornesc motorul și m-apuc de rașchetat parbrizul să pot vedea eventual pe unde merg, după care demarez mult mai puțin responsabil decât prima dată. Pe drum îmi permit și câteva derapaje controlate, destul căt să-i sară mititicii inima din piept de admirație și o parchez în deplină siguranță pe străduța ei.

” Să nu întorci acolo, că alunecă” îmi zice imbujorată, înainte să fugă în casă. Stau un pic și savurez momentul, simt cum un viitor de bărbat adevărat tocmai mi s-a deschis în față și-apoi ma uit unde să-ntorc mașina.

Ce să știe fata despre mașină? N-are carnet, n-a condus în viața ei, auzi să nu întorc acolo că alunecă? Pfuuu, la ce șanțuri am eu pe caucioace… n-a văzut cât control aveam în drifturi?

Bag în marșarier, ochesc straduță cu pricina, învârt volanul la unghi și atac decisiv întoarcerea. Mașina se încadreaza perfect pe uliță, frănez ușor și opresc în pantă, îndrept volanul și dau să plec când Dacia o ia lin la vale. Frână, accelerație, joc de volan, balans în scaun pentru aderență, nimic nu avea efect, continuam să alunec la vale ba mai și prindeam viteză. Mă uit în spate să vad spre ce hău mă-ndrept dar nu văd nimic că n-avusesem răbdare să rașchetez și luneta, așa că, în lipsă de altă opțiune mă hotărăsc să plonjez afară.

Înainte să pot executa manevra, un impact violent mă trimite în scaun și apoi cu capul in volan. Nasul meu falnic avea cu siguranță cea mai rea zi a vieții lui. Cobor amețit din mașină și observ că proptisem bibi-ul într-un gard de beton, de după care niște morți mă priveau amuzați. Dădusem cu mașina în cimitirul evreiesc al orașului.

Paguba se rezuma la cauciul în formă de L care mărginea dacia în colțul din dreapta spate, care fusese smuls de lovitură și părea ca poate fi pus ușor la loc, căt să nu se observe și să îi pice lui maică-mea când merge, doar să fi avut ceva patent solid și vreo două șurubelnițe grele.

Nu era timp de pierdut că dacă întârziam mai pupam mașina la sfântul așteaptă. Alerg spășit la casa prietenei și cer unelte. Când ma întorc la mașină, cu tot cu prietenă și cu tac-su, parcă se schimbase ceva.

”Ce ți-ai găsit mă baiatule să-ntorci pe pârtie? Aici se dau copii cu săniile…”

De schimbat se schimbase lumina, după cum aveam să îmi dau seama încercând să pornesc din nou motorul. Se schimbase în sensul că o lăsasem aprinsă, pe faza lungă și o găsisem stinsă iar acum aveam baterie fix deloc.

Două ore mai târziu, cu mașina înconjurată de tatăl fetei, vecinul fetei care știa la mașini, doi gură cască, mama, tata, un prieten de familie care știa și el la mașini, am reușit s-o pornim și s-o urcăm la loc pe stradă.

N-am mai văzut dacia din scaunul șoferului timp de 3 luni, dar și când am primit-o din nou atunci să te ții ce am putut sa fac…