mihai_viteazul_septimiu,_ilarion,_pellea,_piersic__large
Scris de Nea Ilie de la Sculărie

Unii dintre voi se întreabă cum am ajuns să scriu pe arhiblog. Am pile la guvern, tata e la ONU, soră-mea e manager – urcă firma pân’la cer, oricum nu mă las! Sunt un fel de Florin Piersic pe care dacă-l scăpau ăștia printr-un studio se dădea toată grila de programe peste cap.

Prin anii 90, când lovea sărăcia mai grav ca minerii, lucram pe un șantier de construcții prin Eforie Nord la 3 papuci, adică la capătul stațiunii pe unde făceau plajă vedetele vremii să nu le sară meltenimea în cap. Nea Gogu, întreprinzător postrevoluționar, mă angajase pe post de inginer că eram singurul pe care-l știa să citească planuri de arhitectură și să le traducă la muncitori în practică. Așa se face că într-o dimineață eram toți cu dulgheria terminată așteptând betonierele să vină și să începem ce era mai greu: turnatul de grinzi întoarse, stâlpi, placă de etaj, scări, cupole făcute cu ecuații iacobiene, chestii de-astea.

Când, hop apare Florin Piersic cu un cearceaf în spate, se ducea la plajă-n daravela goală. Ne vede pe fierărie, stă o secundă să contemple peisajul și ne salută:

– Ce faceți bă, o frecaț’?

Șantieriștii, gata pe el:
– Să trăiești nea Florine!
– Trandafirul Galben, matale ești bre?
– Mărgelatule, de ce umbri bre în sula goală?
Ăsta, se rușinează și le întoarce una ca la Cluj:
– Nu e goală, bă ciocoflendere, e descărcată — și cu mâna stângă se scărpină la cartușe.
Și își continuă drumul printre stavilopozi nu înainte să ne întrebe la ce oră luăm masa.
– La doișpe, nea Florine, sau când ne-o lăsa șefu’ — și făceau cu ochiul spre mine.
– Șefule, zice maestrul Piersic, să vii să mă anunți și pe mine că mi-ar place să stau la masă cu voi, n-am mai stat de mult așa pe un șantier.

Au venit betonierele, am zguduit stâlpii cu vibratoarele — ho, bă, că așa se numesc! sunt niște vibratoare de structură care au rolul să scoată bulele de aer și pietrele la suprafață din ciment, am întins placa, totul ca la carte. Pe la doișpe jumate mă duc să văd dacă Mărgelatul mai e după stavilopozi și-l chem la masă. Vine ăsta înfășurat cu cearceaful ca Tarzan și se așează între noi. Noi cu brânză scoasă din ziar, cu roșii șterse de căciulă, cu slănină încălzită la autogen, cu pâine de casă, marmeladă, conserve tăiate cu briceagul, canțarole cu ciorbă… El c-o sticlă de mărgelată la 60 de grade.

Și începe să ne povestească dintr-una în alta de niște filmări:

Se trăgea “Dacii” cu Nea Mărin în distribuție. Ilarion Ciobanu, să-i de’ dumniezău sănătate (acum să-l odihnească), mare om — mare caracter, avea și el o scenă în care îi punea mâna-n gât unui roman și-i zicea câteva vorbe răspicat. Echipa de filmare, mașiniștii, luminile și câțiva actori din Anglia. Bă, le-a plăcut la englej’ așa de tare de ăsta că seara, după ce ne-am potolit, ne-am dus la o cabană să sărbătorim iar englejii după el.
– Bă ce actor!
Și-l lăudau, îl ploconeau cu pahare de pe tavă…
– Bă ce talent!
Ilarion nu știa o boabă englezește. Și ăștia după el.
– Dom’le da’ ce bine joci…
Și numai după el.
Ăsta, ne-mai-răbdând calvarul urmăritorilor lui îi pune unui englez mâna în gât și îi zice exact ca-n film:
– Ce cauț’ mă în munții noștri?