Românii au o problemă deosebită cu morții. Deci, dacă un tip e viu, îl urăsc cu toată pasiunea, fiind un popor învățat cu frica și caracterizat de ură, din cauza nenumăratelor popoare care, la un moment dat, i-au folosit drept sclavi.

Dar în clipa în care respectivul a murit, gata, totul s-a terminat. Despre morți numai bine. Săracu, era un om bun, băutura îl strica. O bătea, dar nu așa de tare. A băgat cuțitul în el, dar nu de tot. Și tot așa, orice fel de jigodie ar fi fost mortul, și-a spălat automat păcatele prin faptul că și-a dat obștescul sfârșit.

Serios, plin internetul de reacții de dezaprobare pentru că ne-am bucurat că a murit drujbla lui dumnezeu, din UDMR. Cam prea dur, cam nasol, nu se face așa ceva, nu te bucuri de moartea unui om etc. Asta deși ăla a fost un mafiot nemernic, care a lăsat tot ce a furat din pădurile țării moștenitorilor. Legal, doar vreo 50 de milioane de euro, așa, ca pentru săraci. Dar brusc, nu mai are niciun fel de păcat, all good, no problem, a fost un om bun, maică.

Nu, nu a fost un om bun, a fost unul din cei ce au parazitat țara și care nu ar fi fost niciodată pedepsit pentru ce a făcut. Singura răzbunare pe care o puteam avea era să ne bucurăm că a murit. Și ne-am bucurat.

Sunt curios câți vor fi cei ce vor clătina trist din cap atunci când va crăpa Iliescu, a făcut și multe lucruri bune, să știți.