Ne hlizeam ieri că am făcut degețele în aluat pentru #tatigătește și că am căutat degețele grăsuțe, pentru că cei de aici sunt bine hrăniți și, din cauza asta, nici nu aleargă repede.

Am mai făcut zilele trecute niște chestii, gen Varză a la Clouje sau sushi, dar mi-a fost lene să le fac poze și eram sictirit de stat în bucătărie, în timp ce fetele stăteau și bârfeau diverse.

Și mi-am dat seama ce diferențiază un bucătar adevărat de un amator căruia îi place să gătească chestii.

Nu e vorba de gustul sau calitatea mâncării. Sunt pe net tone de rețete, de toate felurile, promovate inclusiv de bucătari cu mare ștaif. Dacă te ții de rețetă, este practic imposibil să o ratezi, iar chestiile de finețe, textură și altele le pricep atât de puțini oameni, încât e chiar irelevant.

Nu e nici măcar de tehnică. Iei cursul lui Copolovici de Essential cooking skills (văd că a apărut și partea a 2 a) și, cu puțină îndemânare și niște exercițiu, poți ajunge să tai julien la fel de bine sau să faci diferența dintre vinegretă și supă.

Știți ce este?
Răbdarea, persistența și insistența de a face același lucru de zeci de ori sau de sute de ori și de fiecare dată să vrei să fii la fel de bun, produsul să fie la fel de bun și să vrei să faci asta zi de zi.

Mie îmi place să gătesc. CÂTEODATĂ, când am eu chef. Fac chestii foarte bune, DAR O SINGURĂ DATĂ. Nu mă pune 2 zile consecutiv să îți fac aceeași chestie sau de mai multe ori, sau mai mult timp, pentru că m-ai pierdut pe drum. Când fac sushi, care sunt cele mai bibilite dintre toate, după 5 foi de alea îmi vine să îmi tai venele și vreau să plec învârtindu-mă.

Niciodată nu aș putea face asta cu plăcere, zi de zi. Pur și simplu m-aș plictisi de moarte și aș lua-o razna.

Vă spun, e o chestie să fii bucătar. Doar ideea de a reuși să obții același gust, aceeași calitate, de fiecare dată la același nivel, nu e ceva pentru oricine.

Foto julită de la Copo