La mama în bloc, de vreo 30 de ani de când stă acolo, se sparg ziduri în apartamente într-o veselie, cu o frenezie demnă de o cauză mai bună. Apartamentele fiind destul de mici, populaţia locatoare s-a apucat să le lărgească, şttind oricine că dacă dărâmi zidul de rezistenţă dintre bucătărie şi sufragerie, automat casa este mai mare. Aşa au apărut bucătării americane, holuri largi şi spaţioase şi au dispărut ziduri de beton armat, uşi şi debarale.

Reclamaţiile la primărie au rămas fără efect, o mică şpagă strecurată domnului venit în control, transformă totul în ceva perfect legal, trandafiriu şi mirosind a zorele. Ba chiar reclamantul se trezea amendat că a deranjat autorităţile degeaba.

Astăzi, în holul blocului, cel mai mare scandal posibil. Vecinul de deasupra a dărâmat pru şi simplu toate zidurile din apartament. Absolut toate. Iar tavanul vecinului de dedesubt s-a fisurat. Care vecin a luat-o razna de nervi şi s-a dus la cel de deasupra, să facă scandal. Din păcate, a primit celebra replică `sunt stăpân la mine în casă şi fac ce vreau`. A încercat să sune la Disciplina în Construcţii, desigur nu răspunde nimeni.

Între timp, alţi locatari din bloc au auzit şi ei şi s-au strâns la o mică revoluţie. Desigur, marea lor majoritate au spart şi ei ziduri de rezistenţă în apartamente, dar `hai domn`le, una e un zid micuţ acolo şi alta e să dărâmi toţi pereţii`. Desigur, nu au lipsit urletele legate de cutremurul de la japonezi, ăla din `77 şi posibilitatea clară de a muri ca şobolanii, că o să cadă casa pe ei.

Mă întreb aşa, în sinele meu inocent, atunci când stai într-un bloc cu 10 etaje şi distrugi un perete de beton armat, care e clar că preia din masa blocului, ajutându-l să nu pice ca un castel din cărţi de joc, nu te gândeşti că la un eventual cutremur, o să mori ca o vitş-n malaxor, doar pentru că tu ai vrut să îţi faci bar într-un apartament de 45 de metri pătraţi?