tatar

Ca să înțelegeți contextul discuției, trebuie să fac un mic intro.
Oamenii nu fac distincție între turci și tătari. Pentru românul de rând, e fix aceeași chestie, tot mongoloizi, tot din dobrogea, inofensivi, dă-i naibii.

Excepție nu fac nici măcar rudele mele, sunt convins că familia de la Mitoc habar nu are dacă eu am descendență turcă sau tătară, probabil primul lucru care l-ar spune despre mine ar fi că sunt turc.

La fel a fost și restul vieții. Toată școala am avut poreclă Turcul, la fel și în liceu, la fel și în armată. La facultate, ca să nu mai aud profesori și oameni stâlcindu-mi numele în diverse feluri, am zis că mă numesc Daniel. Daniel Ametcea.

Habar nu aveți ce diferență e pentru un român să știe că te numești Daniel. Dacă spun cuiva care îmi scrie numele că mă cheamă Cetin Ametcea, va începe cu variantele Amtecea, Ametecea, Amecea, Ahmecea, Ahmet Cea sau pur și simplu, Ahmet. În schimb, Daniel Ametcea e ca și cum ai spune Daniel Popescu, iese din prima.

În fine, am divagat.
Ieri se juca soacră-mea cu fiul, încercând să îl învețe să construiască nu știu ce din lego. Desigur, dracul cel mic nu avea nici un chef de construit sau învățat chestii, pentru că descoperise că, dacă apeși suficient de tare cu o coadă de paletă de badminton pe peretele alb, desenează foarte frumos.

Așa că nu era deloc receptiv la chinul mamaie-sii, dimpotrivă, încerca să se elibereze din zonă. prin urmare, după o gândire atentă, s-a prefăcut că e captivat de explicații, a venit mai aproape și din zbor, a ars un șut sănătos construcției din lego, zbughind-o vesel spre zări senine și libere de oprimarea bătrânească.

La care soacră-mea, din background:

– Măi copile, dar stai doamne-iartă-mă locului, ce ai, EȘTI TURC???

După care… urmează o pauză de o secundă, un AAAAA lunguieț și o hăhăială:

– De fapt, da…cam ești.