Scris de Max Otto von Stierlitz

Discutam ieri în familie despre faptele de arme ale nepotului de 12 ani, care i-a spus soră-mii că nu mai vrea să meargă la ora de religie. Argumentul: pur și simplu nu-i place, ar prefera să rezolve exerciții de matematică (știu, poate și ăsta ar trebui să fie un semnal de alarmă, dar le luăm pe rând). Am purtat o discuție obositoare și enervantă despre subiectul “ora de religie” și am rămas surprins de ideile oarecum tradiționale din familia mea.

A fost și este un subiect controversat, intens dezbătut și nerezolvat. S-au format comisii parlamentare, s-au organizat talk-show-uri, au ieșit bătrâne la interval și au blestemat. Rezultatul? Deocamdată zero. De aceea, sunt curios să aflu opinia voastră.

Religia s-a predat în școli încă din Evul Mediu, biserica fiind atunci una dintre puținele instituții care patronau învățământul. Era normal ca religia să fie una dintre materiile principale. Înaintând prin epoci, a continuat să aibă un rol important în educația populației. Această situație s-a perpetuat cam până spre sfârșitul celui de-al doilea război mondial (cu mici excepții – și aici trebuie amintit exemplul Uniunii Sovietice). Începând cu anii ’70 ai secolului trecut, religia a început să piardă teren în fața științei, iar tot mai multe sisteme au eliminat-o din grila de materii obligatorii. Și ajungem la situația României în secolul XXI.

În România, timp de 50 de ani, religia a fost un subiect tabu, cel puțin la nivel oficial. Regimul comunist nu a interzis-o, dar a descurajat-o puternic. După 1989, populația a simțit nevoia unei reveniri la “valorile tradiționale”, astfel încât subiectul a căpătat o importanță masivă în viața de zi cu zi. A existat și un minister al cultelor ani de zile, plătit din bani publici. Sistemul de învățământ, ca să răspundă acestei tendințe, a reintrodus materia în școli. Doresc să fac aici o precizare: când vorbesc de religie, nu mă gândesc la creștinismul ortodox, catolic sau reformat, nici la alte culte. Vorbim în general, fără a face diferențe.

Motivele introducerii religiei ca materie obligatorie au fost numeroase. În primul rând, se credea că printr-o educație spirituală, tinerii vor învăța anumite valori ale societății și familiei. De asemenea, religia se voia a fi o călăuză în viața oamenilor, astfel încât aceștia să conștientizeze noțiunea de frică de Dumnezeu. O societate cu principii puternice, ghidată de valori religioase, asta se dorea. De aceea, copiii au fost și sunt educați de mici în această direcție – mersul la biserică, rugăciunea de dimineață și de seară – totul devine o rutină care provoacă sentimente puternice. Oamenii se simt mult mai liniștiți după o simplă rugăciune, care se face după fiecare oră de religie. S-a decis și atârnarea icoanelor de pereții claselor, astfel încât elevii să știe că sunt priviți de divinitate, ca un gardian spiritual al vieții lor. Perfect! Și da, banii au fost și ei pe lista de motive, iar aici vorbim despre o investiție pe termen lung, că doar trebuie să trăiască și viitorii preoți și profesori de pe urma cuiva, nu?

Personal consider că religia ar trebui tratată cu precauție atunci când este exprimată în public. Avem experiența necesară pentru a degenera orice dispută teologică într-un conflict major. Ne-am arătat întotdeauna dispuși să ne rezolvăm diferențele de opinie prin violență, mai ales atunci când vorbim despre spiritualitate. Religia, credința, ar trebui să fie în primul rând aspecte foarte intime ale vieții fiecăruia. Dacă cineva dorește să venereze zeii Romei antice, n-are decât, atât timp cât nu afectează statul laic în care trăim. Argumentele de genul valori străbune nu își au rostul în secolul XXI. Credința sau ateismul nu ar trebui criticate și mai ales, nu ar trebui făcute discriminări sau create prejudecăți doar pe baza unor convingeri religioase.

Este necesară studierea religiei în școli? Personal consider că nu. Nu sunt de acord cu impunerea unor idei și concepte unor tineri care nu au încă discernământul necesar pentru a lua decizii așa de importante. După principiul liberului arbitru, fiecare ar trebui să aleagă singur dacă va crede în ceva sau nu, fără prejudecăți și doctrine ieftine. Nu sunt un contestatar al religiei sau al bisericii. Biserica este o instituție care are anumite roluri, chiar și într-o societate modernă. Este, pentru mulți, singurul refugiu în fața grijilor. Am văzut mulți oameni care se simt mult mai bine după ce merg la biserică sau după ce spun o rugăciune. Foarte mulți se ghidează aproape în tot ceea ce fac după normele unei religii. Repet, n-am absolut nimic împotrivă. Ceea ce totuși mă deranjează este faptul că aceste persoane nu se rezumă la a-și exercita liberul arbitru în viața privată. Dintr-o dată, cei mai mulți primesc un fel de misiune apostolică, de a răspândi ideile lor și altora. Iar aici încep să am o problemă. Orice propagandă, fie ea și religioasă, este toxică. Iar persoanele care folosesc asemenea metode ar putea să se uite în oglindă și se gândească în felul următor: cu ce drept încerc eu să răpesc altor oameni dreptul la liberul arbitru?

Așadar, dragi cetinieni, voi ce părere aveți? Vă înscrieți copiii la cursurile de religie? Credeți este obligația părinților de a-și îndruma odraslele în direcții spirituale?